Obiectepierdute

E cam târziu pentru mine să ies de aici
şi distractiv pentru terminații de la non stopul de vizavi.
Am coborât doar pentru o bere. Serios.
Doar pentru două beri. Sâmbătănoaptea
înseamnă cea mai urâtă singurătate. Machiată şi gata
să intri într-o rochie de impresie, dar nu vine
nimeni să caute acest obiect prețios şi pierdut.
Unde ai vrea să ajungi, domnişoară?

Într-un spațiu în care
nu mai vrea nimeni. Într-un spațiu în care
privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheață (sper)
cer două cutii de bere, întind banii, desfac frigiderul,
mă-ntind după ele (oh, se vede
celulita, ah, celulita! Ce ştiu ei despre ea?)
le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat: mulțumesc.
Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care
se adună, se mişcă undeva la îndemână,
în piept, în cap, în burtă. Ceva care rîde în hohote, din ce în ce mai tare:
Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică.

Bestia Sentimentală

Şi omul-fără-față îți răspunde: cu mare plăcere. Şi zâmbeşte
şi-şi suge măselele. Desigur, se gândeşte la sfârcuri, la tot
ce poate fi supt din corpul tău. Liniştea. Echilibrul de Sâmbătăseara
pe care încerci să-l păstrezi, trecând printre
sticlele lor proptite de asfalt:
Ai grijă, dragă, astea valorează mai mult decât tine!

Şi tu te îndepărtezi în rochița scurtă şi neagră, în carouri, sperând
să nu mai treacă nicio maşină, să nu te mai lumineze niciun far,
până ajungi în scara blocului, până se potoleşte
Bestia Sentimentală.


(Din volumul "Frumusețea bărbatului căsătorit", Editura Vinea, 2009)