Lansare "Cine locuieşte la subsol"

Sâmbătă, 17 noiembrie, am avut lansarea volumului de proză scurtă "Cine locuiește la subsol" (Paralela 45), despre care au vorbit Cosmin Perţa şi Octavian Soviany. Din fericire, doamna Doina Bănescu, mama poetului Constantin Virgil Bănescu, a filmat o parte din eveniment, așa că pot să transcriu aici ce au spus. 

                              

Cosmin Perța: "... o poetă cunoscută, recunoscută, despre care s-a scris foarte mult, care a convins critica literară, şi care iată ca foarte mulţi dintre poeţii care ajung la maturitate face pasul înspre proză. Diana, însă, nu se aruncă şi nu debutează în proză cu un roman, aşa cum au făcut foarte mulţi dintre cei care au trecut de la poezie la proză, ci începe domol, cu o carte de proză scurtă, dar o carte de proză scurtă foarte sudată din punct de vedere tematic , foarte unitară, din care se desprind câteva personaje care ar putea foarte uşor să treacă înspre un registru de nuvelă sau de roman mai încolo. Îl avem alături de noi pe Octavian Soviany, care o să ne vorbească mai mult despre carte. Eu vreau doar să vă spun că mi se pare, de fapt nu mi se pare incredibil, pentru că mă aşteptam la asta, mi se pare foarte binevenită siguranţa stilistică de care Diana Geacăr dă dovadă în această carte. Nu există nimic din tremurul celui care trece dinspre poezie înspre proză, nu există nicio nesiguranţă , îşi construieşte povestirile cu o siguranţă şi cu o forţă impresionante. Octavian Soviany, cum ai citit cartea asta?"

Octavian Soviany: "Aş începe prin a spune că Diana Geacăr este o reprezentantă oarecum atipică a grupului 2000, mai ales a autoarelor care fac parte din acest grup, din simplul motiv că cele mai multe dintre ele au dat cam tot ce au putut în prima lor carte, iar după aceea s-a înregistrat stagnarea sau declinul. În timp ce Diana Geacăr lasă impresia că scrie din ce în ce mai bine. După o primă carte, care, pe mine, personal, nu m-a dat tocmai pe spate de admiraţie, au urmat două foarte bune şi acum această carte de povestiri sau de proză scurtă, care este şi nu este o surpriză. Nu este o surpriză pentru cei care cunosc poezia Dianei Geacăr şi ştiu că foarte multe dintre poemele ei se încheagă în jurul unui mic nucleu narativ. Poemele ei sunt aproape întotdeauna poeme cu întâmplări. Ori, de aici şi până la proză nu era un pas foarte mare de făcut. Dar, să fim înţeleşi, ea nu scrie o proză poematică, scrie proză adevărată şi chiar o proză foarte viguroasă, de multe ori dură, o proză necruţătoare, care, cumva, păstrează ceva din personalitatea poetei. Pe de o parte, îi păstrează marile teme. (...)"

Discursul domnului Octavian Soviany continuă, dar filmul se opreşte aici.

Însă ţin minte perfect ce mi-a spus înainte de lansare: "E o carte foarte bună, Diana, dar e cumplită."

Pe coperta cărții este pictura mea - de fapt, o parte din ea -, prima din ciclul "Girl and her Dog, Anxiety ", iar asta mă bucură teribil. 

Cred că mi-am dorit dintotdeauna să scriu proză scurtă,  pur și simplu ador genul ăsta, dar, concret, ideea de a scrie un volum de proză mi-a venit prin 2009, pe când lucram la "Frumusețea bărbatului căsătorit".

Titlul cărții, "Cine locuiește la subsol", îl aveam de atunci. Știam că așa  trebuie să se numească, și nu altfel.

Atunci am redescoperit că-mi place foarte mult să fac povești. Mai scrisesem unele în copilărie și mai târziu - pe una dintre cele scrise în liceu am rescris-o, după ce am curățat-o până la schelet, și am inclus-o în carte.

După ce am publicat "Dar noi suntem oameni obișnuiți", am lucrat mai intens, deci, am rescris și rescris unele proze, la altele am renunțat și le-am lăsat pentru un volum viitor, din altele am folosit doar fragmente. Mi-a plăcut foarte mult să scriu despre oameni pe care nu-i cunosc, dar de care m-am despărțit cu greu când am terminat de scris cartea. 

Prozele sunt de sine stătătoare, dar, în întregul cărții, sunt bucăți dintr-un puzzle. Unele personaje apar în mai multe proze, surprinse la diferite vârste - și am căutat să surprind vocea fiecărei vârste - și etape ale vieții (pierderea părinților, maternitatea, căsătoria, anii de facultate, prietenia, prima dragoste şi altele), până la copilărie, când ființa umană umblă încă neformată, neciopârţită de Ceilalți.

La finalul cărții, cititorul poate reconstrui în minte povesteștile lor nespuse.

Am scris-o cu mare bucurie.

(motto-ul cărții - telefonul meu a scris "motorul" și are dreptate -, care vine după prima proză, un fel de basm contemporan, marcând începutul căutării locatarului de la subsol.)