Skip to main content

Ultima privire, de Sharon Olds

(Fotografie de Marcus Mam, publicată în Vogue, în septembrie, 2012)


Acum câțiva ani, în niște antologii de poezie americană, am citit câteva poezii scrise de Sharon Olds și Louise Erdrich și m-am îndrăgostit pe loc de ele. Până acum, am mai tradus câteva poezii de Louise Erdrich, le-am și pus aici pe blog, de la Sharon Olds am tradus tot vreo două, nu mai știu exact, dar le-am pus doar pe Fb.
Zilele astea traduc o carte care-mi place mult, dar am făcut pauze mici de la ea ca să mă relaxez traducând poezia asta frumoasă a lui Sharon Olds.
Și vreau neapărat să-i mai traduc una. Ambele fac parte din volumul "Stag's Leap"(2012), care a câștigat Premiul T. S. Eliot în 2012 și Premiul Pulitzer pentru poezie în 2013.



Ultima privire

În ultima clipă a căsniciei noastre, m-am uitat în
ochii lui. Până atunci, îl alinasem
toată ziua, pentru că suferea mult, era
în stare de șoc - faptul că mă părăsea
îl făcea să retrăiască primele lui pierderi. Dar acum era timpul să pun capăt
alinării, să ne despărțim. Însă ochii lui mi se păreau încă a fi
oceanul primordial în care
algele verzi-albăstrui au deprins
limbajul primar, irișii lui cuprinzători ca marea, încă
vitali pentru mine, în ale căror adâncuri
primul nostru născut, pe urmă al doilea, au apărut,
cu limbile pregătite cu papile gustative pentru laptele nostru
prețios, cu gust delicat, selenar -laptele nostru. Dar acum, în ochii lui,
încăperi ale morților. Holuri ale suferinței. Ceață de smarald. Zăpadă ca orezul murdar, călcată de mașini;
era și el pe-acolo, m-am uitat după el,
și mi-a oferit un cadou, m-a primit înăuntru,
știind că nu va trebui s-o mai facă vreodată în lumea asta,
sau în oricare alta,
și l-am văzut, nu așa cum arăta cu adevărat,
încă îmi lipsea
puterea pe care ți-o dă furia, dar l-am văzut
văzându-mă pe mine, iar acum,
alunecând în privirea lui plină
de afecțiune, de care m-am agățat mută câteva secunde,
am spus Pa, și el a spus Pa,
apoi mi-am închis ochii și m-am ridicat
de pe scaunul din dreapta de parcă m-aș fi rostogolit afară
dintr-o mașină ce țâșnise de pe un pod
și se-ndrepta spre o apă adâncă. Doi ani mai târziu, apoi trei, în septembrie, și încă un an pe urmă, tot în septembrie, în New York,
mă simțeam bucuroasă că mă uitasem în ochii lui. Iar când
i-am spus unei prietene cât de bucuroasă eram,
mi-a spus:
Poate că e așa cum li se întâmplă familiilor
celor morți, chiar familiilor celor care au murit
în Turnuri: au nevoie să vadă
cadavrul, obiectul care nu mai e locuit
de tot ceea ce alcătuia omul pe care îl iubeau.
Să-ți iei la revedere de la ce-a mai rămas te ajută, într-un fel.

Și am văzut iar cât de norocoasă am fost,
în primul rând, pentru că am putut iubi,
apoi, pentru că lăsasem în urmă despărțirea,
că nu l-am pierdut pe când erau copiii mici,
că ei nu l-au pierdut deloc,
că nu l-am pierdut pe când mă iubea, că n-am pierdut
pe cineva care m-ar fi putut iubi toată viața.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că