Skip to main content

"Sirina și alți monștri din Saad", foarte curând, la Casa de pariuri literare

Mai precis, poate fi comandată săptămâna viitoare, începând de vineri. Tocmai vineri am eu o programare la dentist, care mă cam îngrozește, dar o să mă țin cu dinții de gândul că iese în lume cartea asta de povestiri pentru oameni mari - ca să fie clar. :) Mulțumesc editorului Cristian Cosma, Mariei Petricu, pentru lecturile atente, și lui Paul Burcia, pentru coperta frumoasă, îmi plac mult de tot efectele speciale de pe coperta a patra și e o mare bucurie, bineînțeles, că pe coperta 1 apare o parte din pictura mea din seria "Girl and her Dog, Anxiety", care se numește "Stay there. I will breathe in the pain". Ce să mai, mulțumesc întregii echipe! Pe coperta a patra scrie așa: Patima oferă leacuri celorlalți monștri care, de când locuiesc în Saad, au tot mai multe probleme omenești, una dintre ele fiind faptul că au început să viseze noaptea, Sirina povestește despre cum a ajuns să plece din Mare, Apă iese la vânătoare în Pădurea Adormită, pentru prietenul lui, Vale, un om, se gândește la fata de care nu se poate apropia și face o descoperire. În Maad, odată cu încheierea carantinei, Iona află că de-acum înainte trebuie să aibă grijă de cineva care i-a fost mereu în preajmă. Deși epidemia care a îngrozit oamenii pare a fi pe sfârșite, experimentele pe Homo monstrum continuă, iar peste mulți ani, Despina îi povestește cuiva despre cum și-a trădat odată prietena. O împletire de realism, fantasy și SF în unsprezece povestiri, unsprezece piese dintr-un puzzle, despre o lume supravegheată în permanență, în care monștrii trăiesc alături de oameni. „Dar pânza de păianjen mai avea și o altă semnificație. De-a lungul vieții, oamenii țes fire de la ei la alții. Cu fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, țes o pânză interumană. Să te agăți de oameni este, a început Apă să înțeleagă, este cel mai bun mod, poate chiar singurul, de a rămâne în viață și, mai ales, de a rezista în ea. Fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, care pot fi rupte oricând de un singur corp. Corpul cuiva care a murit sau al cuiva de care te-ai îndrăgostit. Ceea ce oamenii numesc o tragedie. Poate că dezastrul cel mai mare îl face un corp care te respinge. Mai poți trăi apoi cu pânza ruptă? Toate firele se vor lipi de propriul tău corp, se vor înfășura în jurul tău, te vor sufoca. Cei mai tari se vor apuca să țeasă altă pânză: vor căuta și vor cere ajutor.”

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că