Skip to main content

Granguri și plimbări

20 iunie 2021

Grangur! Oriolus oriolus.
E a doua oară când reușesc să-l fotografiez, prima dată s-a întâmplat anul trecut, în același copac era el, și tot pe vreme mohorâtă. De auzit, îi aud aproape în fiecare zi.
Din tot ce am citit până acum, am aflat că grangurul e o pasăre retrasă și că stă mai mult prin vârf de copac, fapt care a dus la oameni la denumirea de grangur, persoană sus-pusă. Tot în vârf de copac îi face grangurul și cuibul, în formă de cupă, în jurul bifurcației unei crengi.
Pozele astea sunt făcute din balcon. Este un mascul.









26 iunie 2021

Anul ăsta e cu noroc, se pare. E a doua oară când fotografiez un grangur, de data asta o femelă. Iar asta pentu că zbura dintr-un vârf de copac în altul, strigând. După strigătul ăsta recunosc imediat grangurii, chiar dacă nu-i văd. 

De data asta, pozele sunt făcute de pe geamul bucătăriei.






Le recunosc și fluieratul scurt și simplu, spre deosebire de cel lung și melodios al masculului de mierlă, dar strigătul ăsta mi se pare inconfundabil. Eu mi-am zis că e un fel de orăcăit și l-am transcris așa|: cueaaac-cueaaac. :)
Am adăugat la sfârșit o foarte scurtă înregistrare în care se aude clar.





Am ieșit la plimbare cu Mircea și cu Filip, undeva pe la marginea orașului, unde am descoperit o zonă frumoasă și plină de păsări. Nu le-am văzut, dar le-am auzit, multe cântece de mierlă (mascul) și am auzit și fluierat și orăcăit discret de grangur.

Multe poze nu am făcut, pentru că am vrut să stau cu simțurile deschise și să mă bucur atunci, pe loc.

Apoi, sâmbătă, am mai fost la țară, dar nici acolo nu prea s-au arătat păsări, veniseră căldurile.














Ne-a făcut și Mircea poze:






1 iulie 2021

Și la final să mai zic că a intrat în tipar și urmează să iasă în lume în maxim o săptămână, la Casa de pariuri literare, "Frumusețea bărbatului căsătorit", ediție revizuită și adăugită (am lucrat volumul, am adăugat fragmente inedite, din variantele scrise atunci, în 2009, am scos versuri, am înlocuit titluri etc).



Cartea va fi în ediție sonoră - la sfârșitul cărții e un cod de bare, îl scanați cu telefonul și apoi puteți asculta poeziile. 

Nu aveam nicio idee pentru copertă, dar mi-a dat mama o fotografie făcută de ea și, ce să mai zic, sunt foarte încântată de cum a ieșit.

iar pe coperta a patra scrie așa:

„O carte tulburătoare, a cărei fluență intimidează. Apăsată și tragică, rece și inconfortabilă, mărturia despre iubirea frustrată e transcrisă cu un instrument precis, de vindecare și de tortură. Frumuseții toxice a distanțelor, a vulnerabilității și a cruzimii, i se opune frumusețea onestă, neapologetică în fragilitatea, ca și în barbaria „actelor ei de curaj”. Plasez poezia Dianei Geacăr din Frumusețea bărbatului căsătorit într-o zonă a mitologicului, la confluența dintre tipare recognoscibile și irepetabile, neliniștitoare prin fidelitatea cu care se raportează la răni, suferință, singurătate, dar și prin felul în care istoria din spatele textului rămâne, în definitiv, una extrem de personală. Acest volum a purtat vreme de 12 ani haina umilă a cărților mari, underrated. Trebuie ca această a doua ediție a sa, revăzută și rafinată, să îi facă dreptate.”

Olga Ștefan

„Am trăit cu înfrigurare înflorirea feminității, am tremurat lângă vulnerabilitatea ei, mi s-a arătat, încă o dată: La lumina fulgerelor, dormitoarele devin locuri ale puterii. Am coborât în stupoarea abisului, m-am rotit în psihedelia minimală. Am încercat să o țin de mână în timpul şedințelor de psihoterapie. Am fost bărbatul înțelegător, i-am zis să stea liniştită. Am văzut firul marii tradiții a poeziei feminine americane unduind ca o algă exotică, înțesată de flori. I-am citit toate mailurile şi am deschis toate ataşamentele. Şi am trăit detaşarea salvatoare de tot acest tumult. O carte mai obsedantă acum ca niciodată, la a doua ediţie.” Andrei Dósa


Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,