Skip to main content

Posts

XIV

Oamenii se concentrează asupra mea, atât cei de pe scaune cât şi cei atârnați de bară. Am adormit iar în metrou cu ochii deschişi. Nu ştiu cum să încep. Cu ce vă vine în minte. Nu pot să-i mai ascult, nu pot să mai citesc. Nu pot să le răspund. Adică sunteți în căutarea propriului discurs? Stau cu ei la masă nemişcată, fețele lor rânjesc la mine. Dimineața mă trezesc cu vânătăi şi urme de dinți şi înțepături de ac pe brațe şi pe coapse. Adică aveți nevoie de cineva să vă îngrijească? Îngrozitor că ei nici măcar nu ştiu cât sunt de trişti că nu pot scăpa de aceste reacții sociale automate. Dragostea. Vorbesc atât de mult, vorbesc atât de mult, dar numai eu îi văd cum sunt, atât de mult. Nici unul nu se opreşte să mă scoată de aici. Mi-au spus că sunt prea detaşată, am demisionat – proiectele nu au legătură cu mine. Pot să vă plătesc data viitoare? Şi povestea din care nu mai ies mă umileşte, nu vreau să mai particip la conspirația asta. Oamenii pot s...

Zoolocatarii

şi înființă o grădină zoologică - bucolică  fireşte cam paradis cam puşcărie cam melancolică. R. Queneau,  Geneza unei grădini zoologice E vremea actelor de curaj: urc singură în Turnul Chindiei - treptele scârțâie înaintea şi în urma mea – dau târcoale în jurul lacului, vizitez Grădina Zoologică. Să bag mâna în cuşca tigrului? E vremea actelor de curaj! Aş putea lucra aici. Sau să-mi caut un bărbat? N-am adus de mâncare pentru maimuţe - oricum, sunt pline cu pufuleţi, chipsuri şi floricele. Târgoviştea e plină de copii, dar pavianul cu mantie îşi menține erecția. Nu mai cunosc pe nimeni pe-aici. Iezii de la care-mi luam la revedere cu un smoc de iarbă probabil c-au murit demult. M-apropii de măgar şi-l întreb dacă se simte singur. Întotdeauna mi-au plăcut orele de biologie. Citesc în CV-ul gâştei Nilului că-şi alege partenerul pentru toată viața. Într-adevăr, e vremea actelor de curaj. Cineva a scris pe uşa bizonului: W.C. Mă-ntorc la maimuţ...

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine? Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras. Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi. Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac. De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bi...

Obiectepierdute

E cam târziu pentru mine să ies de aici şi distractiv pentru terminații de la non stopul de vizavi. Am coborât doar pentru o bere. Serios. Doar pentru două beri. Sâmbătănoaptea înseamnă cea mai urâtă singurătate. Machiată şi gata să intri într-o rochie de impresie, dar nu vine nimeni să caute acest obiect prețios şi pierdut. Unde ai vrea să ajungi, domnişoară? Într-un spațiu în care nu mai vrea nimeni. Într-un spațiu în care privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheață (sper) cer două cutii de bere, întind banii, desfac frigiderul, mă-ntind după ele (oh, se vede celulita, ah, celulita! Ce ştiu ei despre ea?) le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat: mulțumesc. Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care se adună, se mişcă undeva la îndemână, în piept, în cap, în burtă. Ceva care rîde în hohote, din ce în ce mai tare: Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică. Bestia Sentimentală Şi omul-fără-față îți răspunde: cu mare plăc...

"un rău al singurătății"

O voce cavernoasă, dar limpede, de vrăjitoare, asta auzeam în minte în timp ce citeam "Tribar" (Editura Nemira, 2018, colecția Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean), cel mai recent volum al Andrei Rotaru, o voce care nu te invită la un dialog despre lucrurile văzute și nevăzute, ci îți  spune, indirect, dar clar, că ăsta e singurul drum și că nu există salvare: "tot ce e aici e vechi. vremea ta a trecut. odihnește-te." (...) "cu eforturi pe care zi de zi le încurajez,  într-o zi vom fi îmbătrânit. " Corpul adultului, făcut din citate, fragmente de poezie și proză (Novalis, Anne Carson, Adonis, Aldous Huxley, Susan Howe, Heinrich Bill,  Ludwig Wittgenstein, Philip Roth și alții) e pus tot timpul în comparație cu corpul copilului, real, cu simțurile intacte, dar lipsit de libertate. Nu e vorba despre o recuperare a copilăriei,  a vreunui timp al fericirii, în niciun caz, e pur și simplu o înregistrare a evoluției. "miroase aerul, e noapte. ad...

Conacul

Am ținut să scriu câteva rânduri despre  Philip Roth (1933-2018), pentru că este unul dintre scriitorii mei preferați, adică unul dintre prietenii mei. Raiul meu este un conac îmbrăcat în iederă, cu terasă și grădină, în care eu beau cafea cu Sylvia Plath, Anne Sexton, Virginia Woolf, Katherine Mansfield, Raymond Carver, Truman Capote, J.D. Salinger, Ernest Hemingway, Terry Pratchett, Stephen Hawking, Philip Roth acum și mulți alții, care sunt deja acolo sau vor veni. Cafeaua se face singură, e un soare blând tot timpul, grădina e plina de flori, copaci și animale liniștite, noi bârfim și râdem de ne trosnesc fălcile. Legătura mea de prietenie cu Philip Roth: una dintre cărțile lui a fost primul cadou pe care i l-am făcut soțului meu, acum vreo 9 ani, pe când abia ne cunoșteam. Aflase despre el din articolele lui Radu Cosașu și voia să-l citească și așa ne-am apucat să-i citim câteva cărți împreună. Unele nu apar în poză  ("Viața mea de bărbat", "Animal pe moar...

Corul matinal

Era răcoare,  se auzeau doar păsările din copaci. Am scos capul pe geam, dar n-am văzut decât poștărița ieșind din scară, plecând apoi mai departe pe jos. Cum o fi ajuns până aici? Și-o fi lăsat bicicleta după colț? Dar de ce sa facă asta? Și ce-o fi adus? Nu poate fi vorba de vreo factură. La ce s-o fi gândind? I-o fi somn și ei? Ce speranțe o fi având? E mulțumită? Care o fi viața ei? Și atunci am avut gândul care mă tot vizitează de ceva vreme, și anume că tendința asta răspândită în poezia de acum, de a face glume, jocuri de cuvinte și rime, e influența unui organism cu mare putere, care exploatează nevoile și fricile omului, cum ar fi nevoia de a fi acceptat și integrat (acel belonging) și frica de singurătate, adică de moarte, un organism numit Facebook. Conștientizată sau nu, eu cred că de acolo vine, mai precis, din atitudinea cultivată de memes.