Skip to main content

Un weekend bun

Am făcut biscuiți și guguloaie din plastilină cu fiul meu, l-am învățat să picteze cu acuarele, am fost lângă el la prima întâlnire cu piscina, la țară, și totul a mers atât de bine încât cu greu l-am mai scos din ea. Am făcut poze și am filmat.
Am pozat inclusiv guguloiul pe care mi l-am făcut mie, cu ochi și gură, înfipt pe un băț, care trebuia să fie The Arm din Twin Peaks.
Voiam să le descarc pe toate ieri, dar telefonul meu a început să aibă un comportament dubios. După ce l-am restartat, nu a mai vrut să se deschidă.
Se pare că toate telefoanele care ajung la mine au o viață scurtă. Până și mie a început să mi se pară ciudat că ba le scap pe jos, ba în apă, ba le obosesc repede.
După ce s-a născut fiul meu, tata ne-a spus să-i facem poze și să-l filmăm la prima baie, prima plimbare etc, deci la primele lui întâlniri cu lumea, și apoi de câte ori face un lucru nou. Îi facem poze și îl filmăm aproape în fiecare zi.
Am învățat să nu mai țin la lucruri, dar telefonul ăsta a fost al lui. Și trebuie să recuperez pozele și filmele cu fiul meu pentru că nu am încredere în amintirile făcute de creier.

Am descoperit că cel mai bun timp de scris acum, pentru mine, e după-amiaza, în somnul fiului meu, dar zilele astea nu a vrut să doarmă, așa că nu am mai scris niciun rând la romanul pentru copii.
Scriu la laptop, la un birou mic, în fața geamului de la balcon, și întotdeauna deschid ușa ca să aud păsările, vântul și zgomotele îndepărtate ale orașului, care se transformă în vocile de care am nevoie.
Din când în când, îmi ridic capul și mă uit bine la copacii și dealul din depărtare, să văd dacă mai sunt acolo.

În altă viață scriam noaptea, pe un alt laptop, sau pe caiete mari împrăștiate pe jos, în întuneric,  pentru că lucra în continuare creierul chiar și după ce stingeam lumina. Îmi face asta și acum.
Însă acum, când timpul e mai îngăduitor cu mine seara, evit să scriu în perioada asta a zilei pentru că mi-e greu să-mi opresc creierul, care mă îndeamnă să mă ridic și să-mi notez în carnețelul pe care îl țin sub pernă, sau în telefonul pus lângă ea, amenințând că până dimineață o să uite, deși eu știu că l-am antrenat bine, și adorm foarte târziu și numai după ce fac eforturi să mă gandesc la lucruri plictisitoare. Am învățat că o mamă obosită nu e o mamă bună.

Îmi plăcea mult să scriu noaptea, când toată lumea dormea, iar eu mă simțeam singurul om treaz pe pământ. Credeam că numai acolo, în somnul lumii, pot scrie. Credeam că ăsta e timpul meu.
Înainte să mă culc, scoteam capul pe geam, mă uitam la stele, apoi trăgeam adânc aer în piept.
Am început să fac ăsta iar de la o vreme, doar că trag aer în piept cu ochii închiși.
Iar acum îmi place foarte mult să scriu după-amiaza, pe lumină, sorbind încă din cafeaua de dimineață, pentru că am grijă de inima mea, trăgând cu urechea, cum spuneam, la zgomotele lumii, în somnul fiului meu.
Probabil că mi-am găsit locul.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre