Skip to main content

Un weekend bun

Am făcut biscuiți și guguloaie din plastilină cu fiul meu, l-am învățat să picteze cu acuarele, am fost lângă el la prima întâlnire cu piscina, la țară, și totul a mers atât de bine încât cu greu l-am mai scos din ea. Am făcut poze și am filmat.
Am pozat inclusiv guguloiul pe care mi l-am făcut mie, cu ochi și gură, înfipt pe un băț, care trebuia să fie The Arm din Twin Peaks.
Voiam să le descarc pe toate ieri, dar telefonul meu a început să aibă un comportament dubios. După ce l-am restartat, nu a mai vrut să se deschidă.
Se pare că toate telefoanele care ajung la mine au o viață scurtă. Până și mie a început să mi se pară ciudat că ba le scap pe jos, ba în apă, ba le obosesc repede.
După ce s-a născut fiul meu, tata ne-a spus să-i facem poze și să-l filmăm la prima baie, prima plimbare etc, deci la primele lui întâlniri cu lumea, și apoi de câte ori face un lucru nou. Îi facem poze și îl filmăm aproape în fiecare zi.
Am învățat să nu mai țin la lucruri, dar telefonul ăsta a fost al lui. Și trebuie să recuperez pozele și filmele cu fiul meu pentru că nu am încredere în amintirile făcute de creier.

Am descoperit că cel mai bun timp de scris acum, pentru mine, e după-amiaza, în somnul fiului meu, dar zilele astea nu a vrut să doarmă, așa că nu am mai scris niciun rând la romanul pentru copii.
Scriu la laptop, la un birou mic, în fața geamului de la balcon, și întotdeauna deschid ușa ca să aud păsările, vântul și zgomotele îndepărtate ale orașului, care se transformă în vocile de care am nevoie.
Din când în când, îmi ridic capul și mă uit bine la copacii și dealul din depărtare, să văd dacă mai sunt acolo.

În altă viață scriam noaptea, pe un alt laptop, sau pe caiete mari împrăștiate pe jos, în întuneric,  pentru că lucra în continuare creierul chiar și după ce stingeam lumina. Îmi face asta și acum.
Însă acum, când timpul e mai îngăduitor cu mine seara, evit să scriu în perioada asta a zilei pentru că mi-e greu să-mi opresc creierul, care mă îndeamnă să mă ridic și să-mi notez în carnețelul pe care îl țin sub pernă, sau în telefonul pus lângă ea, amenințând că până dimineață o să uite, deși eu știu că l-am antrenat bine, și adorm foarte târziu și numai după ce fac eforturi să mă gandesc la lucruri plictisitoare. Am învățat că o mamă obosită nu e o mamă bună.

Îmi plăcea mult să scriu noaptea, când toată lumea dormea, iar eu mă simțeam singurul om treaz pe pământ. Credeam că numai acolo, în somnul lumii, pot scrie. Credeam că ăsta e timpul meu.
Înainte să mă culc, scoteam capul pe geam, mă uitam la stele, apoi trăgeam adânc aer în piept.
Am început să fac ăsta iar de la o vreme, doar că trag aer în piept cu ochii închiși.
Iar acum îmi place foarte mult să scriu după-amiaza, pe lumină, sorbind încă din cafeaua de dimineață, pentru că am grijă de inima mea, trăgând cu urechea, cum spuneam, la zgomotele lumii, în somnul fiului meu.
Probabil că mi-am găsit locul.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că