Skip to main content

Ancore mici sau mari

Ieri s-au făcut trei ani de când a murit Robin Williams. Îmi amintesc că m-am trezit dimineața și am aflat că s-a sinucis. Poate că lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, adică, poate că nu am aflat chiar dimineața, dar asta își amintește mintea mea.
Am plâns în ziua aia, repetându-mi întruna în minte „O, captain! My captain!”, titlul unei poezii de Walt Whitman, pe care, în filmul „Dead Poets Society”, îl recită elevii, urcându-se pe bănci, pentru a-și susține profesorul (R.W.).
Am plâns pentru că m-a dărâmat gândul că un om atât de minunat, pe care îl simțeam foarte apropiat, ca pe un membru al familiei, a făcut asta, și mai ales într-un asemenea mod, pe care nu vreau să-l amintesc, deci cu atâta înverșunare.

Nu am timp să scriu acum despre filmele mele preferate cu el, dar pot să spun că pe atunci mă uitam la „The Crazy Ones”, un serial de comedie foarte bun.

Voiam neapărat să scriu despre el, oricât de puțin, pentru că ieri, până să aflu că s-au împlinit trei ani de la moartea lui, am observat că labele din față ale unui raton seamănă cu niște mânuțe de om, iar gândul ăsta ca o mică ancoră m-a trimis la una dintre glumele lui dintr-un stand-up superb, „Weapons of Self Destruction”, pe care l-am văzut de foarte multe ori.

Am văzut mai demult, poate chiar după moartea lui, un interviu în care povestește o întâmplare și încheie spunând „It was a good day”, zâmbind cu blândețe și amărăciune, așa cum zâmbește un om care nu mai poate, un om minunat care m-a învățat să caut cu înverșunare, încă de dimineață, lucrurile frumoase și bune, ancore mici sau mari, pentru ca atunci când îmi pun capul pe pernă să-mi pot spune că am ajuns acolo cu bine, că am avut, adică, o zi bună, ceea ce îmi dă un sentiment de siguranță.
„The ship is anchor’d safe and sound”, cum zice un vers din poezia amintită mai sus.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre