Skip to main content

Cel mai frumos serial

Aseară am terminat "Penny Dreadful", cel mai frumos și mai deștept serial despre natura umană.
"I just love monsters. I've always loved monsters. When I was a kid I built models in my bedroom and I watched horror movies and read horror comic books; I've always loved monsters. Only as I've grown up have I realized that the affection I have for them is a kinship, " a spus John Logan, creatorul serialului, într-un interviu, intrând în mintea mea.

A fost o mare bucurie să-l descopăr. A fost mai mult decât bucurie. A fost ceva ce simți numai când te trezești dimineața si descoperi că Moș Crăciun ti-a adus exact ce ti-ai dorit (de unde o fi știut?), sau 2ca a venit vacanța.
Și am simțit asta la fiecare episod.
Am văzut, aproape în fiecare seară, în afară de zilele în care am fost plecați, câte două episoade, rareori numai unul, și tot nu-mi era de ajuns.

Toți actorii sunt superbi și îngrozitor de buni. Persoanajele mele preferate sunt: Dorian Gray (interpretat superb de Reeve Carney), un băiețandru nemuritor, cu o mare putere de seducție, care e într-o permanentă căutare de noi "aventuri", adică experiențe, ca să alunge plictiseala, ca să se simtă viu. De regulă, experiențele astea sunt oamenii. Pe cei care îi stârnesc curiozitatea îi tratează cu blândețe, aproape uman, ajutându-i să se descopere; Vanessa Ives (Eva Green), medium, frumoasă și blândă în preajma sufletelor rănite, răvășită și cu ochi nebuni în fața demonilor dinafară sau dinăuntru.
Ei doi sunt în poza de la început.

Nu m-as mai opri din scris dacă aș lua, pe rând, toate ideile din "Penny Dreadful", pentru că lucrează cu multe idei mari despre natura umană - despre omul ca relație bine-rău și despre viața ca alegere, despre umanul din monștri și monstruosul din oameni etc.

Mă tot gandesc de ceva timp la cele trei creaturi ale Dr. Frankenstein, simt că e o profunzime acolo, ca reprezintă ceva în relație cu doctorul (creatorul): primul născut, care își ia singur, mai târziu, numele poetului John Clare (ah, serialul e plin de poezie!), se ferește de oameni, pe care îi consideră, din experiențele sale, răi, crede că viața e numai suferință și își urăște creatorul, pe care îl consideră responsabil pentru nefericirea lui, pentru că l-a părăsit la naștere (creatura s-a trezit țipând de durere, iar Frankenstein s-a speriat și a fugit pentru totdeauna); al doilea, care își alege numele încă de la naștere, dar cu ajutorul doctorului, Proteus, învață foarte greu să vorbească, e naiv și foarte sensibil, are încredere în creatorul lui, de care e foarte atașat (pe el, Dr. Frankenstein l-a iubit foarte mult); al treilea "copil"e Lily, care își recuperează imediat capacitatea de a vorbi și e foarte angelică la început, seducându-și creatorul, pentru a-și duce la capăt planul de răzbunare.

Dintre cele trei creaturi, ba chiar dintre toate personajele serialului, John Clare, monstrul, primul făcut al doctorului Frankenstein,  e cel mai uman.
Rămas singur pentru că refuzase propunerea soției de a cere ajutorul doctorului pentru a-i readuce la viață copilul mort (alege, deci, moralitatea), o caută pe Vanessa Ives, aşa cum mai facuse și altădată, când avusese nevoie de un prieten, și îi vede pe prietenii ei, îmbrăcați în negru, ducând coșciugul la cimitir, îi urmărește, așteaptă să plece, apoi o plânge și el. Singur.

Nu m-a tulburat finalul, pentru că  începusem deja să-l conturez - tot citind articole pe net despre serial, ca să-mi mai treacă dorul până la venirea serii -, dar m-au dărâmat două monologuri: cel al lui Dorian Gray, văzând ca Lily, una dintre cele trei creaturi ale doctorului Frankenstein, îl părăsește pentru că nu vrea să-și ducă viața eternă ca el, în nepăsare, îi spune un pic speriat "O sa te intorci", iar apoi "Și eu o să fiu tot aici", câteva cuvinte în care își pune toata disperarea de nemuritor; și monologul lui Lily, creatura puternică și nemuritoare a lui Frankenstein, în care îi mărturisește doctorului un secret din viața  ei de muritoare, pe când se prostitua ca să faca rost de mâncare, secretul pe care îl văd a fi motivul furiei sale împotriva bărbaților, o furie prost direcționată, pentru că vina o poartă combinația între alegere și neșansă,  căreia i se mai spune și viață.
Povestește că într-o noapte, deși era foarte frig, a ieșit pe străzi să caute un client, l-aa găsit,  dar el a lovit-o în cap, doborând-o. "De ce nu m-am ridicat?" se întreabă plângând. "Nu trebuia decât să mă ridic. Ridica-te! Ridica-te!" strigă disperată către sine, plângând în hohote.
S-a ridicat abia dimineața, iar când a ajuns acasă, și-a găsit fetița, care avea un an, moartă de frig.
Billie Piper (Lily) a fost uimitoare.

Spre final, Vanessa face o alegere care îi anulează chinurile incredibile de până atunci cauzate de lupta exterioară și interioară cu demonii. Părea că s-a zbătut degeaba să stea de partea binelui.
Când am văzut-o găsindu-și, astfel, liniștea, m-am gândit că mesajul serialului este că răul nu e chiar rău, că oamenii l-au numit așa pentru că nu-l înțeleg, că poate fi chiar un lucru bun să îl accepți în tine, iar ideea asta m-a îngrozit aşa cum nicio scenă și nicio imagine din serial nu au reușit să o facă.
Dar era un plan.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre