Skip to main content

Bucuria scrisului

Am avut niște zile foarte rele, pe care le-am trecut scriind la romanul pentru copii. Cand n-am putut scrie la laptop, am scris în cap, fără oprire. Abia noaptea mi se stingea creierul. În zilele astea, am ajuns să-mi cumpăr o pastă de dinți convinsă fiind că fix asta folosesc eu, am așteptat răspunsuri la mesaje pe care le trimisesem in minte și câte și câte mai grozavii, cea mai cruntă fiind că m-am îndoit de mine zilnic, de o mie de ori, de dimineață până seara când,  punând capul pe pernă,  îmi spuneam Ăsta e. Dimineața o lua, de la capăt. Pentru că mi-am promis că nu mai pierd timpul.
Am scris cu atâta înverșunare că aseară,  pe la miezul nopții,  mi-am dat seama că l-am terminat. Si m-am bucurat atât de tare ca n-am mai putut adormi cel puțin doua ore, perpelindu-ma de pe o parte pe alta.
Iar astăzi mă simt minunat! Răul se-aude foarte slab, ca un bâzâit în fundal. Am scris un roman! Am terminat una dintre cărțile pe care le târâi după mine de ani și ani de zile. Am scris, în sfârșit, o carte pentru copii! Visez la asta de la 10 ani, când am început să scriu povestiri, iar apoi un roman cu animale vorbitoare, în genul romanului "Vântul prin sălcii".
In poză e carnețelul care  merge cu mine peste tot, iar noaptea doarme sub pernă, în care scriu foarte urât,  ca sa nu-l înțeleagă nimeni în cazul în care e capturat, atât de urât că uneori nici eu nu înțeleg ce am vrut să zic.  Dar, încercând sa ghicesc, ajung la alte idei și mai și.
Planul e următorul: mai las romanul câteva zile,  apoi îl scot pe hârtie, sa văd cum arată tipărit și dacă se leagă toate firele. Îl iau, deci, la puricat. Are un pic peste 100 de pagini, dar sunt sigură că o să fac completări și modificări, deci, probabil, o sa mai crească.
Iar apoi sunt liberă să lucrez la volumul de proză scurtă, care e deja scris, dar mă așteaptă de vreo 8, 9 ani să-l aranjez.
Las mai jos o notița pe care am scris asta-vara aici pe blog, dar nu am mai publicat-o:


Am început să scriu un roman pentru copii cu vreo câteva zile înainte ca tatăl meu să primească diagnosticul. Îmi amintesc că îl vizitam la spital și mă gândeam la ce-i lipsește personajului meu.

Au trecut vreo 5 ani, cred, de atunci, iar eu sunt acum la a nu știu câta rescriere. Am ajuns la 60 de pagini de care sunt destul de mulțumită și știu ce urmează. Nu îl termin în vacanța asta, așa cum îmi propusesem, dar simt că o să-l termin anul ăsta. Nu e unul dintre romanele fantasy pe care mi-am dorit dintotdeauna să le scriu, dar este, totuși, un roman fantasy și mă bate la cap să-l termin pentru că a stat prea mult timp cu mine. Și ca să trec la următorul, care, poate, o să fie exact așa cum visez.

Personajul meu are doisprezece ani, dar cartea nu se adresează unei singuri categorii de vârstă, pentru că, tot așa, dintotdeauna mi-am dorit să scriu cărți pentru copii care pot fi citite oricând.
Mă simt tare bine când lucrez la el, simt o mare bucurie când îmi vin replici la care nici măcar nu mă gândeam și râd în timp ce tastez.

Trebuie să fie o carte veselă și tristă. Mai am de lucrat la părțile triste și mi-e un pic greu, pentru că e o stare din care, de obicei,  atunci când simt că se apropie, caut să ies repede.

Am un mare respect și o mare admirație - hai, spune drept - , deci o mare invidie pentru scriitori ca Tolkien și R. R. Martin, care au inventat o lume vastă, cu o istorie de la începutul timpurilor, populată de diferite rase, cu obiceiuri, tradiții și religii proprii. Când mă gândesc la ei, simt că n-o să pot scrie niciodată ceva atât de complex și de bine legat. Eu abia am învățat să leg toate firele într-un volum de poezie.

Dar apoi îl aud - pe cine altul? - pe Terry Pratchett vorbindu-mi din „Shaking hands with death”: ”Contrary to popular belief, fantasy is not about making things up. The world is stuffed full of things. It is almost impossible to invent any more. No, the role of fantasy as defined by G. K. Chesterton is to take what is normal and everyday and usual and unregarded, and turn it around and show it to the audience from a different direction, so that they look at it once again with new eyes.”

”Apply logic in places where it wasn't intended to exist. If assured that the Queen of the Fairies has a necklace made of broken promises, ask yourself what it looks like. If there is magic, where does it come from? Why isn’t everyone using it? What rules will you have to give it to allow some tension in your story? How does society operate? Where does the food come from? You need to know how your world works.”, îmi spune tot Terry, dar din ”A slip of the keyboard”.

That, my dear Sir, I can do.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre