Skip to main content

Respirație

            Pictură ratată din seria "Girl and Her Dog"

În ultimii ani, abia prin februarie, martie ningea, iarna ținea câteva săptămâni. Anul ăsta, la noi în oraș nu a nins nici măcar o dată. Au fost vreo două zile în care au plutit prin aer niște fulgi amărâți, n-au atins pământul, după câteva minute s-au oprit. Atât. Nu-mi amintesc să fi trăit până acum o iarnă fără zăpadă. De vreo doi ani, vara nu pot să stau mult la plajă, îmi apar iritații pe piele.
Astea sunt efectele schimbărilor climatice pe care le-am văzut cu ochii mei și simțit pe pielea mea.

De ceva vreme urmăresc un serial documentar pe Netflix, "Planeta noastră", realizat de David Attenborough. Foarte mișto, recomand. Prezintă zone diferite de pe glob, cu fauna și flora specifică, și vorbește despre efectele devastatoare pe care noi, oamenii le-am avut și le avem asupra lor. În doar câteva zeci de ani. Alaltăieri seară am citit o proză scurtă foarte mișto, "The great silence", de Ted Chiang, din volumul "Exhalation: stories" (care știu că o să apară tradusă în română la Nemira, prin aprilie, neapărat să o luați, e frumoasă rău, o recomand din toți atomii), o proză în care un papagal, ca purtător de cuvânt al speciei sale, trimite un mesaj emoționant oamenilor, care sunt ocupați să caute semne de viață extraterestră.

Au ars păduri în Australia, au murit o grămadă de animale. Calotele glaciare se topesc. Anul ăsta, în Antarctica, s-au înregistrat 21 de grade Celsius. Cea mai mare temperatură înregistrată vreodată în Antarctica. Calotele glaciare trimit înapoi în spațiu razele solare, ele reglează temperatura pământului, am învățat asta din "Planeta noastră". Dacă dispar calotele, Pământul o să se coacă precum un cartof.
Cu toate astea în minte, cred că era firesc să ajung la ideea care mi se învârte în cap de câteva zile. Și apoi am văzut pe Facebook un articol cu imagini care arătau cât de mult a scăzut poluarea în Italia de când a început carantina.

Poate că pandemia asta de coronavirus e modalitatea pământului - violentă, că altfel nu s-a putut - de a căuta să se refacă singur. El ne-a tot arătat că nu mai poate, noi ne facem că nu vedem, nu auzim. Și e o măsură în toate în univers. Un echilibru. Și, mai ales, instinct de conservare.

Stăm acasă, avem grijă de noi și de ceilalți.
Stăm acasă, lăsăm Pământul să respire.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt...

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cint...

O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor. Oare să fie...? Se poate să fie...?  Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax.  Chiar nu-mi venea să cred. Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf. Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el. Apoi am coborât privirea spre prietenii mei: Pițigoi sur (Poecile palustris) Aici, pițigoiul sur savurând o sământă: Pițigoi mare (P...