Skip to main content

Respirație

            Pictură ratată din seria "Girl and Her Dog"

În ultimii ani, abia prin februarie, martie ningea, iarna ținea câteva săptămâni. Anul ăsta, la noi în oraș nu a nins nici măcar o dată. Au fost vreo două zile în care au plutit prin aer niște fulgi amărâți, n-au atins pământul, după câteva minute s-au oprit. Atât. Nu-mi amintesc să fi trăit până acum o iarnă fără zăpadă. De vreo doi ani, vara nu pot să stau mult la plajă, îmi apar iritații pe piele.
Astea sunt efectele schimbărilor climatice pe care le-am văzut cu ochii mei și simțit pe pielea mea.

De ceva vreme urmăresc un serial documentar pe Netflix, "Planeta noastră", realizat de David Attenborough. Foarte mișto, recomand. Prezintă zone diferite de pe glob, cu fauna și flora specifică, și vorbește despre efectele devastatoare pe care noi, oamenii le-am avut și le avem asupra lor. În doar câteva zeci de ani. Alaltăieri seară am citit o proză scurtă foarte mișto, "The great silence", de Ted Chiang, din volumul "Exhalation: stories" (care știu că o să apară tradusă în română la Nemira, prin aprilie, neapărat să o luați, e frumoasă rău, o recomand din toți atomii), o proză în care un papagal, ca purtător de cuvânt al speciei sale, trimite un mesaj emoționant oamenilor, care sunt ocupați să caute semne de viață extraterestră.

Au ars păduri în Australia, au murit o grămadă de animale. Calotele glaciare se topesc. Anul ăsta, în Antarctica, s-au înregistrat 21 de grade Celsius. Cea mai mare temperatură înregistrată vreodată în Antarctica. Calotele glaciare trimit înapoi în spațiu razele solare, ele reglează temperatura pământului, am învățat asta din "Planeta noastră". Dacă dispar calotele, Pământul o să se coacă precum un cartof.
Cu toate astea în minte, cred că era firesc să ajung la ideea care mi se învârte în cap de câteva zile. Și apoi am văzut pe Facebook un articol cu imagini care arătau cât de mult a scăzut poluarea în Italia de când a început carantina.

Poate că pandemia asta de coronavirus e modalitatea pământului - violentă, că altfel nu s-a putut - de a căuta să se refacă singur. El ne-a tot arătat că nu mai poate, noi ne facem că nu vedem, nu auzim. Și e o măsură în toate în univers. Un echilibru. Și, mai ales, instinct de conservare.

Stăm acasă, avem grijă de noi și de ceilalți.
Stăm acasă, lăsăm Pământul să respire.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că