Hrănitoare pentru păsări și pentru oameni

Cred că e a doua săptămână în care ne vizitează pițigoii la geam. Ce-am învățat în timpul ăsta? Că vin în jurul prânzului, până atunci îi aud și-i văd țâșnind prin copacii din jurul blocului, dau mai întâi o raită, probabil caută mai întâi mâncare prin ei. Apoi ajung la noi și devorează semințele decojite de floarea soarelui. Le adoră. M-am obișnuit să le pun în două locuri, o grămăjoară de semințe pe pervaz, pur și simplu, și alta presărată în hrănitoare. Le place mult hrănitoarea mea improvizată, scăfârlia dovleacului sculptat de Hallowen, unsă cu unt de arahide și presărată cu amestec de semințe de floarea soarelui, de dovleac, susan și in. Mănâncă și semințele de dovleac, iar când s-au terminat și astea, le-ncearcă și pe cele de susan. Dar iubirea lor cea mare sunt semințele de floarea soarelui, și bine că m-am lămurit, să știu ce le ofer de acum înainte, tot trebuia să refac proviziile. Ieri au venit în număr mare, se prindeau cu piciorușele de zidul blocului, să-și aștepte rândul la mâncare, și câțiva au ciugulit din hrănitoare și au mâncat cu poftă unt de arahide cu semințe și bucățele din dovleac.

Cine mă anunță pe mine mai nou că au venit pițigoii la geam? Washington și Tobe, care stau nemișcați pe pervaz, în interior, și nu se lasă duși de acolo.

Tot ei m-au anunțat și în prima zi. Era o duminică, veniserăm de la mama, eu și Filip, am intrat în bucătărie și am văzut pisicile pe pervaz, uitându-se la geam ca la televizor. M-am apropiat și am văzut o mititenie la semințe, care a zburat imediat ce m-a văzut. Dar eu m-am bucurat incredibil de tare, i-am anunțat pe Mircea și pe Filip, am sunat-o pe mama, ce să mai zic, chiar nu mai puteam de bucurie că, în sfârșit, prietenii mei pițigoi găsiseră semințele.

În primele zile, pițigoii erau foarte temători, dacă mă vedeau la geam, cât de puțin, o zbugheau și nu prea mai reveneau. Acum pot să zic că s-au cam obișnuit cu bipedul ciudat, care stă mai în umbră, cu o chestie neagră și pătrățoasă în mâini, și cu bestiile păroase care stau cam lipite de geam și au, cel mai probabil, gânduri necurate în privința lor.

Cum am mai spus pe aici, în timpul iernii, păsările sedentare, cele care nu migrează adică, au nevoie de puțin ajutor din partea omului, pentru că nu prea mai găsesc hrană. Insecte spre deloc,fructe chiar deloc, semințe cine știe ce sau câte. Un pițigoi, dacă nu mănâncă două zile, moare - am citit pe undeva.

Semințele pe care le puneți pentru ele trebuie să fie neapărat crude. Dacă aveți curte, aveți un paradis în care puteți atârna hrănitoare cu semințe în copaci, sau undeva sus, să nu aibă acces pisicile. Dacă stați la bloc, pur și simplu pe pervaz, sau hrănitoare atârnată la balcon, mă gândesc. Există și hrănitoare cu ventuză, care se prinde pe geam, și vreau neapărat să comand, dar nu am mai găsit nicăieri vreuna disponibilă, deocamdată.

Încă ceva foarte important, trebuie să le ajutați doar până în primăvară, până în martie-aprilie, depinde cum e vremea afară. Când e frumos afară, reapar insectele etc, vă opriți, nu le mai puneți semințe. Păsările trebuie să-și reia ritmul obișnuit. Iar puii, am citit, trebuie hrăniți cu insecte, nu au încă stomacul pregătit pentru semințe, pentru că părinții vor fi tentați să le ofere semințele.

Și încă un lucru pe care, poate, trebuie să-l menționez: pițigoii erau deja aici, ăsta era habitatul lor.

Și ceva foarte important: am citit că, odată ce începeți să ajutați păsările cu hrană, trebuie să vă țineți de treabă, ele se obișnuiesc repede cu noul loc și îl vor căuta.

Eu le pun seara, și nu în fiecare zi, doar atunci când văd că mai au fost puține spre deloc.

Le-am tot făcut poze și filmulețe pițigoilor, dar, între timp, noi am scos plasa exterioară, pregătind eu terenul pentru hrănitoarea cu ventuze, oricum nu mai deschideam geamul larg. Și l-am și spălat, ca să mă laud, că tot am avut motivația asta nobilă. Hrăniți păsările sedentare, deci, și asta o să vă motiveze să faceți și treabă prin casă.

Poze și un filmuleț făcute înainte să scoatem plasa exterioară și să spăl eu geamul cu drag și spor:

Tot azi, vineri (13 nov), a doua zi după ce am scos plasa:

Au venit târziu azi. Un pițigoi s-a oprit pe pervaz, m-a văzut prin geamul curat, fără plasă, a luat repede o sămânță și-a fugit. Hmmm, mi-am spus, nu e de bine. Ieri veniseră vreo 10, și câte 3 odată, ba apăruse și un guguștiuc, intrigat de atâta dute-vino, ori poate pițigoii se lăudaseră în comunitatea noastră de păsări că găsiseră mâncare, dar a zbughit-o când m-a văzut și n-a mai îndrăznit să se apropie.

Bun. A mai apărut apoi un pițigoi, dar tot așa, a luat repede o sămânță și a fugit. Nu au mai mâncat pe pervaz, ca ieri. Deși am stat cât se poate de ascunsă, după perdea. Dar mai venea și bestia păroasă de Washington, care stătea fix lipit de geam.

Sau poate că se speriau de reflexia lor în geam. Sau poate că azi au vrut pur și simplu să ascundă semințe pentru zile mai negre - știu că fac și asta, mănâncă, dar și ascund semințe.

Poate că s-ar fi obișnuit și cu geamul așa - cum spuneam, și la început erau temători, apoi n-au mai fost -, dar, până la urmă, am făcut asta ca să mănânce ei, și nu ca să le fac eu poze. Așa că i-am spus lui Mircea să pună plasa la loc. Bineînțeles că mă bucuram că-mi pot face și eu plăcerea asta, dar n-avea rost să aștept să se obișnuiască - dacă s-ar fi obișnuit.

Dar zic că mi-am făcut plăcerea asta destul:

Juvenil (nu are pieptul complet galben)

El a stat și a mâncat, apoi și-a luat o sămânță la pachet.

Toți sunt pițigoi mari. Într-o singură zi am văzut și un pițigoi albastru, dar numai o clipă.

La final, vreau neapărat să spun despre cartea asta, „Vorbea cu patrupedele, cu păsările și cu peștii” (Humanitas, 2019), de zoologul, etologul și ornitologul austriac Konrad Lorenz.

Mi-a plăcut foarte. Povestește cu mult umor întâmplări din munca lui de cercetător. Mi-a făcut mare plăcere capitolul despre stăncuțe și am râs în hohote, cu voce tare adică, la capitolul despre copilul-gâscă Martina, din care am și pozat câteva pagini, care surprind atât de bine și de înduioșător maternitatea:

Add caption

Capitolul „Să nu-ți iei pițigoi” trebuie citit ca pe o curiozitate, eu zic că nimeni nu ar trebui să se mai gândească să-și cumpere vreo pasăre pentru a o ține în cușcă, să lăsăm păsările libere, să vină doar în vizită, și să le ajutăm când e nevoie. El și spune în introducerea (scrisă pentru a doua ediție a cărții, din 1983; a fost publicată prima oară în 1949) că, având în vedere că speciile de păsări sunt periclitate, „nimeni nu ar mai trebui să mai scoată astăzi, de pildă, un pui de pasăre din cuib”.

Și, aș adăuga eu, treaba asta e acum, din fericire, ilegală, mai ales dacă speciile sunt periclitate.

Un lucru pe care l-am aflat cu uimire, nu mai auzisem asta: câinele domestic se trage din șacal. Lupul a fost domesticit indirect, prin încrucișarea lui cu șacalul. Toate rasele europene de câini au mai mult sânge de canis aureus (șacal), foarte puțin de canis lupus (lup). Iar cei mai credincioși câini, spune Konrad Lorenz, dintre toți câinii cunoscuți de el, sunt cei care au sânge de șacal, dar și o doză importantă de sânge de lup. Și apoi descrie comportamentul lor, în funcție de bagajul genetic predominant, e foarte interesant.

Și mi-a mai plăcut ceva: când oamenii râd de animale, ei râd, de fapt, de oameni, pentru că, inevitabil și poate inconștient, le compară cu aceștia. Spune asta în ultima povestire, „Să râzi de animale” și apoi povestește niște întâmplări cu mult umor.

Și, în încheiere, un fragment preferat:

Dar cel mai mult mi-a plăcut, ba nu, chiar m-a fermecat iubirea lui pentru animale, care iese la suprafață din orice spune.

Cred că o să-mi iau toate cărțile lui care au fost traduse în română. Așa cum presimt că o să fac și după ce-o să citesc "Bonobo și ateul", de Frans de Waal, următoarea carte din hrănitoarea mea.