Skip to main content

O după-amiază cu grauri

Ador graurii. Iar duminică, când am fost în vizită la mama, am avut bucuria de a-i vedea. Anul ăsta au apărut în comunitatea de păsări din jurul blocului ei, o comunitate alcătuită din vrăbii și porumbei, în mare parte. Ocazional apar câteva stăncuțe, vreun pițigoi, vreun sticlete, iar acum așteptăm să se întoarcă lăstunii de casă. Anul trecut i-am urmărit crescându-și puii, au fost o mare bucurie. Și vânau insecte prin aer alături de drepne. Abia așteptăm să vină și ele, ne e dor de țiuitul lor.

Graurul s-a oprit în dudul de la fereastră. Primele poze sunt făcute prin geam. Nu am îndrăznit să-l deschid, crezând că se va speria și va zbura.

Graur (Sturnus vulgaris)







M-am înșelat. Nici nu m-a băgat în seamă. :)



Ei, și m-am pus pe pozat și filmat. Pe îndelete.


Și l-am tot filmat zburând de la copaci la cablurile de sus, cântând și făcând si ture prin aer. Chiar dacă vremea era mohorâtă, ba mai și picura.

Graurii sunt mari imitatori. Imită sunetele scoase de alte păsări și, din ce-am citit, chiar zgomotele auzite prin oraș.

Aici mie mi-a părut că își începe cântecul imitând ciripelile vrăbiilor. Auziți mai întâi niște ciripeli discrete, apoi iar fluieratul lui de graur, însoțit de fluturarea aripilor:


Ei, pentru cine cânta oare? Pentru ea, pe care am descoperit-o la mică distanță de el, pe un alt cablu, aflat mai jos. Habar nu am, de fapt, care era el și care era ea, dar presupun că el era cel care stătea pe cablurile aflate cel mai sus. Mi-era clar că vrea să impresioneze, cânta mai aprig, se comporta ca și cum dădea un spectacol. Ea doar îi răspundea, și numai cu șuierături de graur, nu am auzit alte sunete. Aici am filmat-o pe ea:



Aici puteți să vedeți și cum stăteau:


Și mai cânta și ea:


Mai și mânca:

Graurii sunt omnivori, dar mănâncă mai ales insecte, viermi, melci și alte nevertebrate, majoritatea dăunători ai plantelor. Sunt foarte utili în grădini și livezi, dar alungați de oameni în momentul în care se coc fructele. Pentru că și graurilor le plac fructele. Știu din auzite și citite că nu sunt îndrăgiți de oamenii de la sat din cauza asta, dar nu trebuie să-și ia și natura partea? Și cât pot ei mânca? În plus, primăvara și vara, graurii, împreună cu alte păsări, au curățat copacii și viile de dăunători. Și chiar mănâncă multe insecte și larve și își hrănesc puii numai cu ele, așa cum fac multe păsări. Poate că și-au câștigat partea, ca să vorbim în termeni omenești. 

Graurii sunt păsări migratoare. Toamna se adună în stoluri mari și fac forme spectaculoase pe cer. În engleză se numesc "starling murmurations". Tare mult mi-ar plăcea să văd spectacolul ăsta. Căutați pe Google poze, dar mai bine înregistrări video, e un fenomen uluitor.

Să revenim acum la graurii noștri. El îi tot cânta din repertoriul lui scurt, începând cu sunete de vrabie și trecând la șuierături de graur. M-am gândit că e tânăr, că nu a apucat încă să învețe prea multe sunete. În comunitatea în care s-au stabilit ei sunt multe vrăbii, mulți porumbei și vreo stăncuță, două, cum ziceam:


Și tot cânta și dansa stând pe loc:


Eu zic că l-am prins și imitând o stăncuță, mi se pare că se aude (mai discret) "kaaa-kaaa":


Sperăm să vedem puiuți în curând.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că