Sâmbăta trecută am fost iar la țară și m-am întors cu aparatul plin. Și abia am găsit ceva timp să decupez pozele și să le încarc aici.Am fost - și încă sunt - cam copleșită, bateria mea socială e cam zero. :)
Luni am avut evenimentul online, pe Zoom, cu Memorialul Ipotești Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu".„Poeți în dialog” se numesc aceste întâlniri, iar luni am fost invitate eu și Oana Ninu, să citim poezie și să vorbim despre scris.
Mi-a făcut mama niște capturi de ecran. În primele două apar și Lucia Țurcanu (moderatoarea întâlnirii), Ala Sainenco, Oana Ninu și eu cu Tobița, care venise să-mi ureze succes.
Pentru primul moment de lectură am citit din volumul "Dar noi suntem oameni obișnuiți" (CR, 2017).
Îmi pare rău că nu s-a auzit bine al doilea moment, cred că obosise tableta, dar mai jos puteți găsi poeziile pe care le-am citit (și altele).
Fac parte dintr-un volum la care tot scriu de câțiva ani, îmi propusesem să-l termin anul ăsta, dar, cum am zis și luni, nu vreau să mă mai grăbesc, pentru că simt că urmează să fac niște descoperiri în scrisul meu.
Aici puteți urmări dialogurile și lecturile noastre.
Recent am terminat de aranjat „Frumusețea bărbatului căsătorit”, volum pe care îmi doream de câțiva ani să-l reeditez. Se va întâmpla în curând, la Casa de pariuri literare, doar că va fi mai mult decât o reeditare, pentru că l-am lucrat binișor: am umblat la titluri, am scos niște versuri, am adăugat altele, în unele părți am umblat la ordinea poeziilor. Deci, mai degrabă va fi ediție revizuită și adăugită, cum se zice. Acum mai am de lucrat la partea audio, pentru că va fi și ediție sonoră. Am reușit până acum să mă înregistrez citind prima parte, sper să reușesc duminică și celelalte, sau măcar a doua.
În rest, s-au tot adunat: diverse texte de scris, traduceri, cărți pe care vreau atât de mult să le citesc (liniștită).
Am răspuns și la o anchetă pentru Poetic Stand, despre traduceri. M-a bucurat mult invitația de a scrie despre munca de traducător. De vorbit, am mai vorbit cu Iulia Dromereschi, pentru podcastul ei, Jules recomandă. Despre munca de traducător și despre o carte pe care am tradus-o cu mai mulți ani în urmă, „Clubul de crichet al talibanilor”, de Timeri N. Murari. În răspunsurile pentru anchetă Poetic Stand, am povestit despre poezie și traduceri, despre cum aș vrea să le văd traduse în limba română pe Fleur Adcock și pe Anne Carson (și nu numai), despre cum am tradus poeziile lui Anne Sexton, despre ce am tradus recent (proză: "Cursuri de literatură", Vladimir Nabokov, pt Editura Vellant) și despre ce traduc în prezent (tot proză: "1984", George Orwell, pt Editura Prut Internațional; dar, între timp, a mai apărut și o serie de cărți pt copii pt Editura Paralela 45) și am atașat patru poezii traduse de mine - două scrise de Sharon Olds și două de Louise Erdrich.
Pe scurt, cam ăsta ar fi codul meu de traducător:
Pentru că nu trebuie să ajungi să crezi că poți face orice cu textul altcuiva. Soluția mea? I-am citit scrisorile (Anne Sexton: A Self-Portrait in Letters, Houghton Mifflin Harcourt, 2004) ca s-o înțeleg pe ea mai bine și, astfel, să aleg varianta cea mai potrivită vocii ei, nu vocii mele. Cel care trebuie să fie prezent în textul tradus este autorul lui, nu traducătorul. Traducătorul trebuie să fie vocea din spate, intermediarul. Traducătorul trebuie să fie umil, iar ăsta e un exercițiu excelent pentru un scriitor mai ales. Pentru a fi un scriitor mai bun și un om mai bun.
În fine, mi-am făcut un cod de traducător, iar codul meu, în varianta lui scurtă, spune așa: 1. Vino în fața textului cu respect, înțelegere și empatie; 2. Citește textul întreg ca să înțelegi ideea generală (ușor de făcut la poezie; pentru o carte de proză punctul ăsta e mai lung și spune așa: să revii asupra traducerii, să citești întreaga traducere după ce o termini și să modifici ce e de modificat); 3. ascultă vocea autorului, păstrează ideea originală, fă tot ce poți ca traducerea să sune firesc în limba română, dar ai grijă să nu te pui pe tine în față; nu scoate, nu tăia, nu înlocui cuvinte, nu maltrata textul dacă tu nu găsești un echivalent în limba ta, mai gândește-te, fii creativ, caută variante.
Dacă nu-ți place textul original, pentru că se întâmplă să traduci și ce nu-ți place, bineînțeles, atunci chemi în ajutor dragostea pentru literatură. Iar fără dragoste pentru literatură nu poți să faci o traducere bună.
Dar puteți citi răspunsurile mele în întregime aici, pe Poetic Stand.
Am mai răspuns la o anchetă „Dilema”, despre experiența de a scrie literatură pentru copii. Urmează să apară.
Și am mai făcut o recomandare de carte:
"Hoțul de cuvinte", Hans Joachim Schadlich, Editura Paralela 45, 2017, traducere din limba germana de Monica Grigore, vârsta 8+.
"Acum trebuie să te înregistrezi cu Hoțul de cuvinte, că mi-a plăcut", mi-a zis Filip. Și m-am înregistrat, ce să fac, că și mie mi-a plăcut.🌞
Pentru mine, am citit două cărți care mi-au plăcut mult, ambele despre păsări. Prima este un roman: "Migrations", de Charlotte McConaghy, o scriitoare australiană. Tabloul mare: animalele sălbatice au dispărut, mai există doar animale domestice și cele crescute în fabricile de carne. Și păsările par a fi pe cale de dispariție. Asta e tot ce ține de speculative fiction - dacă nu vă place genul, nici n-o să-l simțiți, atenția este toată îndreptată spre povestea lui Franny. Personajul feminin, Franny Stone, are tot timpul dorința de a fi în altă parte, simte chemarea sălbăticiei și pleacă des în lume, obicei care i-a făcut viața de familie grea. Romanul începe cu ea pe urmele ultimelor chire polare, vrea să le însoțească în ceea ce pare a fi ultima lor migrație. Chirele polare au cea mai lungă călătorie de migrație, de la Arctic la Antarctic și înapoi într-un singur an, ceea ce înseamnă, după cum am aflat dintr-un interviu cu scriitoarea, că în timpul vieții lor parcurg o distanță echivalentă cu cea de la Pământ la Lună, de trei ori. Uimitor, nu?
De ce vrea să le însoțească? Aflăm treptat câte un pic din viața ei și vom tot afla până la final, când vom termina cartea cu inima foarte grea. Pentru că romanul e despre viața ei, iar totul ni se dezvăluie puțin câte puțin, într-un dozaj perfect. Cartea e frumoasă, despre sălbăticia din natură și din om, foarte emoționantă, iar discursul lui Franny - vocea ei sfârșită și, în același timp, detașată - e fermecător.
Mesaj pentru edituri: luați cartea și dați-mi-o mie să o traduc din toamnă, când mă mai eliberez. :)
A doua este o carte de nonficțiune: "One wild bird at a time: portraits of individual lives", de Bernd Heinrich, de la care am mai citit "The mind of the raven", super carte. Bernd Heinrich scrie despre păsările pe care le observă în jurul cabanei lui din Maine, iar fiecare capitol e despre o anumită specie. Mi-a plăcut să citesc despre ciocănitorile care își făcuseră cuib în peretele cabanei, ba chiar cu ajutorul lui, despre pițigoii cu cap negru și multe alte păsări și ce spune autorul că a învățat el, ca om, de la ele.
Și acum să revenim la birdwatching, care mi-e balsam pe creier. Nu mai stau să pun pozele în ordinea în care mi s-au întâmplat sâmbătă, la țară.
O codobatură albă (Motacilla alba) pe acoperișul unei case. A fost a doua mea întâlnire cu specia asta. Am mai văzut una, dar în oraș, pe un cablu sus, într-o intersecție.
Codobatura rurală a stat, s-a scărpinat, s-a mai uitat în jur, i-am făcut multe poze.
Codroș de pădure (Phoenicurus phoenicurus), specie pe care am mai pozat-o și în altă sâmbătă, ba chiar am filmat-o cântând tare frumos, după cum puteți vedea în una din postările anterioare:
Alt codroș de pădure, în grădină:
Am fost la plimbare cu băieții, Mircea și Filip, și cu Happy:
După ce ne-am întors, am stat în hamac și m-am descălțat, să simt pământul și iarba:
Mi-am făcut și un selfie, na, că prea bine mi-era:
Mi-a făcut și Filip o poză cu Happy:
A venit și luna:
Marea bucurie de sâmbătă a fost să văd de aproape și să fotografiez rândunele (Hirundo rustica). A fost prima dată. Le tot auzeam ciripelile - gâlgâieli delicate -, le tot urmăream zburând pe deasupra curții, până când am observat că două dintre ele tot intră într-un șopron. M-am băgat și eu tiptil acolo, în semi-întuneric, nu am descoperit vreun cuib, probabil că era pe undeva ascuns bine, printre scânduri, spre sau în pod. Mă gândeam să stau mai mult acolo, să văd exact unde se duc, dar nu am vrut să le sperii, nu voiam să le stric liniștea, așa că am renunțat repede și m-am bucurat că le pot face poze în curte.
S-au așezat pe cablurile de lângă șopron. Nu am văzut niciodată rândunici așa de aproape:
Mi s-a mai întâmplat să pozez o siluetă neagră pe cer și să mă gândesc iar că poate e un corb, ca altădată, de la mama de-acasă, pe geam (v. postările anterioare).
Și am mai văzut uliu păsărar (Accipiter nisus), de fapt e prima pasăre pe care am fotografiat-o după ce am ajuns:
A doua zi, duminică, am făcut poze de-acasă de la mama, de la geam. Am tot încercat să prind drepnele și lăstunii de casă în poze, asta e tot ce-am reușit.
Drepnele (Apus apus):
Lăstun de casă (Delichon urbicum):
Graur (Sturnus vulgaris):
Am observat vreo trei cuiburi de graur, trei găuri într-un bloc, pe care credem că le-au luat de la vrăbii (graurii și vrăbiile își fură cuiburile reciproc, din ce-am citit):
Mi-am dat seama că au pui văzând un graur părinte ieșind cu ceva în cioc. Este găinațul puilor, așa curăță părinții cuibul, obicei pe care îl au multe specii de păsări. Găinațul e într-o membrană, ca o punguță. Eficient și igienic. :)
A făcut mai multe drumuri de-astea, de curățenie. De obicei se întâmplă așa după ce puii primesc hrana. Probabil că le aducea mâncare în cioc, apoi aștepta punguța.
Momente de odihnă:
Și un porumbel în timpul somnului de după-amiază. Cam așa mă simt eu zilele astea:
Comments
Post a Comment