Skip to main content

Locuitorii lumii

Vara asta am fotografiat mai puține specii de păsări. Am avut și de lucru, a fost și căldură mare și probabil păsările au stat mai mult ascunse, nu știu. Între timp, unele specii au plecat deja în călătoria de migrație, de exemplu drepnelele (la sfârșitul lunii iulie).

În fine, am selectat câteva poze din cele făcute în ultima săptămână, cu niște locuitori ai lumii pe care îi văd adesea: 


 

Ciori grive (Corvus cornix), sus de tot, pe un stâlp din oraș

Coțofană (Pica pica), pasăre din familia corvidelor, fotografiată din balcon; năpârlește, de-asta nu mai are pene pe cap, așa cum năprlesc păsările după sezonul de cuibărire și de creștere a puilor



Ciori de semănătură (Corvus frugilegus), poză făcută din balcon, seara, când ciorile și stăncuțele la locurile lor de dormit din oraș




Cioară de semănătură (Corvus frugilegus)


Am filmat un pic ciorile de semănătură și stăncuțele întorcându-se seara în parc, la locul lor de dormit. Am aflat dintr-un documentar că ele comunică și învață una de la alta în timpul acestui ritual,când se adună seara și zboară așa, căutându-și un loc, croncănind. Cum se gândea și Despina din proza „Albina” (din „Sirina și alți monștri din Saad”, Casa de pariuri literare, 2021): „Dacă oamenii o să dispară vreodată de pe fața pământului, corvidele o să fie noii stăpâni ai lumii, și probabil că o să se descurce mult mai bine decât noi.”

Câteva seri la rând am stat și le-am urmărit venind la locul de dormit, complet fascinată, până mi-a amorțit gâtul.

Deci, ciori de semănătură și stăncuțe (Corvus monedula), două specii care umblă împreună, tolerându-se reciproc:




Alți locuitori ai parcurilor, ai lumii:


Cinteză (Fringilla coelebs), femelă

Pițigoi albastru (Cyanistes caeruleus)

Porumbel gulerat (Columba palumbus)



O altă coțofană care năpârlește



Un alt locuitor al lumii, fotografiat la țară:


Greier de casă (Acheta domesticus)



Și doamna care veghează lumea totdeauna. Aici, trasă prin ac:






Și aici mai târziu, descheiată și aproape de casă:


Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre