Skip to main content

Moonwatching

Luna se arată pe sfert, ca o femeie aproape convinsă (un vers din „Frumusețea bărbatului căsătorit”):

M-am gândit să pun pe blog și câteva poze făcute lunii în luna august. Să începem prezentările, pentru că, bineînțeles, luna e alta de fiecare dată. 

Luna trasă prin ac:





Luna, descheiată și încrezătoare:



Luna, pe când se întorceau ciorile de semănătură și stăncuțele la locurile lor de culcare:















Și câteva poze de aseară, cu luna în gheare vegetale (creanga unui copac):











Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Ține-ți mâinile pe ochii mei, deși ți-am spus demult pe nume

     (Poză cu Luna, cu Pământul n-am decât imagini din vise :) ) Psihologii spun că astronauții care s-au întors de pe Stația Spațială Internațională suferă   de efectul vederii de ansamblu: au văzut pe  geam bila albastră atârnând în hău plină   de viață și de-atunci simt că trebuie protejată; granițele și conflictele nu mai au importanță.    Eu zic că vederea asta specială o au toți oamenii care s-au întors cândva din depresie. În fiecare zi văd pe geamul balconului  un bătrân orbitând, dimineața și seara, în jurul  blocului: târâș, în baston, lună de lună, ca să se-ntoarcă dintr-un AVC. Acum are și mască de protecție. De ce  se luptă el  atât, și pentru ce? Și iar văd  totul limpede:  Mama, și tu o să mori?   Da, puiule, dar mai e mult până  atunci. Nu! N-o să mori, nu-i așa? Da. N-o să mor, puiule.