Skip to main content

The Haunting of Hill House

         Afișul serialului. Sursa: IMDb

Nu știu cum de nu am auzit de serialul ăsta până acum. Dar și acum am ajuns întâmplător la el. Căutam niște cărți pe un site, apoi, când am terminat, am văzut o secțiune de cărți transformate în seriale Netflix.
După câteva zile, într-o seară,  mi-am amintit de titlul "The Haunting of Hill House" și mi-am zis să mă interesez ce e de capul lui, că nu mai văzusem un serial de ceva timp. După ce m-am interesat, știam că în curând o să mă apuc de el. Și am văzut tot sezonul în weekend.

"The Haunting of Hill House", tradus în română "Casa bântuită", e un serial foarte, foarte bun, frumos și trist. Emotionally crippling chiar. Nu e un serial horror obișnuit. Groaza e în altă parte, nu în efectele speciale.
Groaza e în mintea umană, atunci când pierde controlul asupra spaimelor.

Primele 6 episoade mi-au plăcut enorm, în special primele 5, pentru că fiecare episod e făcut din perspectiva unuia dintre cei cinci frați și a realității sale și are planuri temporale diferite. Despre copii chinuiți de spaime, deveniți adulți care fie renunță la luptă, fie sunt nepăsători la strigătele de ajutor ale celor apropiați.
Am văzut opt episoade din zece, aproape am plâns la al patrulea, "The twin thing", la al cincilea, "The Bent-Neck lady", am întâlnit un subiect foarte cunoscut mie, paralizia în timpul somnului, și un final tulburător prin contrastul dintre halucinații și realitate, cu o întorsătură zdrobitoare. Am mai aproape plâns și la episodul 6, "Two storms", mi-au plăcut mult de tot niste scene, cum se schimbau participanții la dialog ca luptătorii într-un ring. Începând cu el, accentul se mută pe toți, pe povestea mare, până la episodul 8, inclusiv, iar spectatorul pare să fie ghidat spre o singură interpretare.
Episodul 9 e iar din perspectiva unui personaj, spectatorul trebuie să muncească iar să construiască povestea, o minunăție.
Episodul 10 se întoarce la poveste, multe întrebări își primesc răspunsul, dar finalul e cumva dezamăgitor, prea siropos pentru mine. Dar îmi amintesc că și finalul serialului "Penny Dreadful" m-a supărat, așa că nu o să fac mare caz de nemulțumirea asta. Chiar nu-mi mai pasă, The Haunting of Hill House" e un serial prea bun.

Serialul este bazat pe romanul scriitoarei Shirley Jackson (pe care nu l-am citit încă), care începe cu fragmentul ăsta absolut superb, considerat de The New York Times cel mai bun început din istoria literaturii horror:

"No live organism can continue for long to exist sanely under conditions of absolute reality; even larks and katydids are supposed, by some, to dream. Hill House, not sane, stood by itself against its hills, holding darkness within; it had stood for eighty years and might stand for eighty more. Within, walls continued upright, bricks met neatly, floors were firm, and doors were sensibly shut; silence lay steadily against the wood and stone of Hill House, and whatever walked there, walked alone."

Și serialul începe cu el, dar cu o mică schimbare.
Iar începutul  superb al fragmentului îmi aduce aminte de versul, tot superb, al lui T. S. Eliot,  "Humankind cannot bear very much reality."

Dintre toate serialele pe care le-am văzut în ultima vreme și de-a lungul timpului, numai două se aflau sus de tot, în top: "Penny Dreadful" și "Sharp objects". Lângă ele ajunge acum și "The Haunting of Hill House", un serial horror cum n-am mai văzut, în care efectele speciale se află pe locul doi și, în schimb, caută să lucreze cu atât de multe emoții încât te lasă năuc, pentru că adevăratul tărâm al groazei e mintea omului.
E minunat și gata.

Primul sezon a fost difuzat anul trecut și am înțeles că urmează și al doilea, în 2020, dar nu o să fie o continuare. Se numește "The Haunting of Bly Manor" și o să fie inspirat din cartea "The turn of the screw", de Henry James, apărută în 1898.

Pentru că e dimineața de după Premiile Oscar, vreau să mai spun că mă bucur că a câștigat "Green Book" la cel mai bun film, chiar sunt surprinsă, și așa mai uit de supărarea că "The Ballad of Buster Scruggs" nu a fost nominalizat.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că