Skip to main content

Despre supraviețuire

Am muncit enorm de mult la volumul ăsta.
Când tatăl meu era la sfârșit, am deschis un document nou și m-am întors la poezie ca să supraviețuiesc ororii care se apropia și a celor care fuseseră înainte, de la începutul bolii lui. Era un urlet.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să îmi petrec aproape tot timpul cu fiul meu, l-am​ schimbat​, l-am alinat, l-am plimbat în fiecare zi, îi fac mâncare de când a început să mănânce, scriu și citesc cu program, dorm foarte puţin, pentru că, în primul rând, sunt mamă, iar în al doilea, fiindcă mă stăpânește o curiozitate de scriitor, am vrut să văd cum învaţă să se mişte, să meargă, să vorbească,  pe scurt, cum devine nou-născutul, definit numai de nevoi şi de reflexe, om, adică fiinţă complexă. Am fost lângă el la primul sunet, primul zâmbet, prima rostogolire, primul hohot de râs, primul pas, primul cuvânt, fascinată şi copleşită.

Şi, în timp ce eu stăteam în primul rând, invitată la facerea lumii, tatăl meu se împuțina. Făcea drumul în sens invers.

Înainte să se îmbolnăvească, am scris aproape numai proză pentru că sunt absolut îndrăgostită de proza scurtă. Dar mai am mult de lucru acolo. Ma bucur, însă, ca am apucat să-i arăt câte ceva și că, mai ales, i-a plăcut.
Și am mai scris un roman pentru copii, pe care l-am început chiar în perioada în care am aflat de boală și care îmi aduce bucurie pentru că mă provoacă să-mi imaginez alte lumi și pentru că sunt absolut îndrăgostită de literatura pentru copii (îi spun așa pentru că nu am găsit alt termen până acum), dar nu e terminat pentru că, probabil, nu i-a venit timpul. Dar îmi doresc foarte mult sa fac asta, să​ scriu cărți pentru copii, e unul dintre primele vise, cele de care nu scapi, sunt prea  sâcâitoare.

Dupa moartea lui am aflat că își dorea​ mult să scriu și poezie, iar asta mi-a adus o forță uriașă și liniște, care m-au lăsat să scriu poezie așa cum îmi place mie, trecută prin rațiune, ceea ce mi-a adus bucurie.

Volumul a avut multe variante pentru că de fiecare dată căutam să înțeleg oroarea de a trăi intr-o lume în care nu am tată.
Și l-am tot modificat până când mi-am dat seama că, de fapt, nu trebuie să caut niciun sens, ci doar să-mi amintesc.
Și urletul a devenit vorbă așezată.

                         

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt...

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cint...

O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor. Oare să fie...? Se poate să fie...?  Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax.  Chiar nu-mi venea să cred. Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf. Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el. Apoi am coborât privirea spre prietenii mei: Pițigoi sur (Poecile palustris) Aici, pițigoiul sur savurând o sământă: Pițigoi mare (P...