Skip to main content

Despre omul obișnuit

de Octavian Soviany


               
În volumul său de debut, bună eu sînt diana şi sînt colega ta de cameră (2005), salutat la vremea respectivă cu entuziasm de Adrian Urmanov, Diana Geacăr poetiza, poate cu un exces de prozaizare, în cheia autenticismului minimalist, dovedind că ştie să aplice inteligent reţetele lirice ale promoţiei sale. Dar cartea care a consacrat-o cu adevărat, impunînd‑o ca pe o voce poetică bine articulată, a fost frumuseţea bărbatului căsătorit (2009), care înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sînt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale. Este vorba despre un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi înhămate la angrenajele eficienţei) devin în versurile Dianei Geacăr tot atîtea teme poetice. Erosul devine aici problematic, iar povestea cuplului clandestin care dă titlul volumului se plasează în permanenţă sub semnul „catastrofei“ potenţiale, în timp ce bărbatul se transformă tot mai mult într-o sursă de frig, care fascinează, dar şi nelinişteşte, din cauza măştii sale impenetrabile. Principala formă de evaziune dintr-o realitate ostilă şi indezirabilă va fi acum visul, aşa că, spre finalul volumului, locul poemelor confesive va fi luat de dioramele fabuloase şi de peisajele onirice, care, în ciuda aerului lor graţios, păstrează mereu detalii neliniştitoare. Capabilă astfel să poetizeze pe mai multe registre, trecînd cu nonşalanţă de la lirica de notaţie la lirica de viziune, posedînd o remarcabilă ştiinţă de a „tăia“ versul, care se încarcă astfel de potenţial energetic şi dramatism, Diana Geacăr părea în 2009 o poetă împlinită sau, oricum, aproape de împlinire.
Următorul ei volum, Dar noi sîntem oameni obişnuiţi (Editura Cartea Românească, 2017), s-a lăsat însă aşteptat timp de opt ani şi aparţine unei alte vîrste poetice, dar mai ales biologice. Plecînd de la aceeaşi poetică minimalistă, căutînd cu obstinaţie banalul, tonurile apăsate de cenuşiu şi tot ce ţine de recuzita antipoeticului în general, poeta configurează acum scene casnice şi tablouri de familie, a căror monotonie e spartă – de obicei, undeva către finalul poemului – de o imagine sau de o sintagmă neaşteptată: „Se poate trăi fără sex, dar nu şi fără atingere, spune/ o femeie cu piele zbîrcită într-o emisiune despre// sănătate, în timp ce eu strîng rufele în balcon./ De când am născut, soţul meu a răcit// de cîteva ori. Eu nici măcar o dată./ Primul lucru pe care îl fac dimineaţa este să// îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea/ perfectă a bebeluşului la cea uzată a partenerului// e dificilă, spune femeia. Soţul meu îi zîmbeşte/ copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade// în geamuri cu furia corpurilor disperate/ să intre. Am văzut crocodili stînd nemişcaţi// în apă în timp ce erau mîngîiaţi/ de om. Monştri cu pielea respingătoare,// lipsiţi de puteri. Fiul meu, pe care îl ţin aproape/ tot timpul în braţe, întinde o mînă din pat// şi zice Aaa. Probabil vreo umbră/ i-a atras atenţia. Înlemnesc în prag cu rufele la piept,// cînd îmi dau seama că îmi zîmbeşte mie. Primul lucru/ pe care îl fac dimineaţa este să devin invizibilă“ (Superputeri).
Aşa cum se poate vedea, autoarea alcătuieşte, cu o migală de colecţionar, colaje constituite din senzaţii „de unică folosinţă“, lumea e mereu percepută aici prin filtrul unei subiectivităţi, capătă o anumită fluiditate şi inconsistenţă, asemenea lichidului care capătă forma vasului în care este turnat, iar lirica confesivă (aşa cum se întîmpla şi în volumul anterior) alunecă pe nesimţite spre vizionarism: „Sînt o vrăjitoare puternică şi am un follower pe care îl las/ s-o ia înainte, în timp ce eu mă furişez după colţ// şi mă uit la el cum se luptă cu toţi monştri./ Mai trimit un fulger sau o săgeată de foc uneori,// cît să nu atrag atenţia. Apoi jefuiesc morţii/ şi absorb sufletele dragonilor, prin care dobîndesc/ abilităţi noi, ca printr-un puseu de creştere“ (Soţia se luptă cu monştri, poate să iasă şi el). Căci poezia Dianei Geacăr are două feţe, între care funcţionează relaţii destul de paradoxale. Volumul său este, la prima vedere confesiunea unui „om obişnuit“, iar poemele formează un fel de cronică de familie, cu „personaje“ (soţul, tatăl, copilul), nu lipsită de aspecte dramatice (boala şi moartea tatălui), tratate fără patetism şi, tocmai de aceea, încă şi mai tulburătoare: „De o săptămînă îl aşteptam să se trezească/ din anestezie, dar el se zbătea şi gemea, legat// de pat, cu o privire tulbure, de nou-născut, care se agăţa/ de vocea mea. Aveam halat şi mască// de unică folosinţă. El era doar în scutec. Şi chiar m-ai văzut aşa,/ mă întreabă agitat, iar eu mă gîndeam că iar o să-mi spună// că sînt fragilă. Da, îi spun zîmbind, apoi am plecat/ ca să intre şi mama. Şi tu cine eşti? Fiica ta“ (I am it).
În spatele acestei banalităţi ostentative, prea ostentative ca să nu devină suspectă de la un moment dat, se ascund însă trăiri anxioase; personajul liric suferă o „teroare a banalului“ din care se nasc tentativele sale de evaziune, care sînt însă sortite de la bun început eşecului, se dizolvă în culorile stridente ale kitschului şi ale jocurilor pe calculator. Iar marea temă a Dianei Geacăr pare a fi în acest volum tocmai neputinţa „omului obişnuit“ de a ieşi din banalitatea existenţei de zi cu zi, dintr-o lume în care dragostea, maternitatea, boala, suferinţa şi moartea au devenit la fel de banale ca şi guturaiul. Romanul ei „de familie“ este, în ultimă instanţă, jurnalul unei Emma Bovary rediviva, care a ajuns să înţeleagă faptul că şi existenţa, nu doar poezia, este nu altceva decît o „rescriere“: „Eu văd personaje din cărţi peste tot. O văd/ în fiecare zi afară, udă şi taie florile// din grădiniţa de jos, în care ziua se tolănesc/ pisicile pentru care ziua face curat şi mîncare, iar noaptea// se aprind luminiţe de parcă spiriduşii mi-au adus/ acasă soţul. De douăzeci de ani// n-am mai plecat nicăieri îmi spune zîmbind./ Ochii ei se uită direct în ai mei.// E un drum lin între ei. Fiul meu merge,/ mănîncă singur, rîde la glumele altora,// coboară din pat, nu mai plînge cînd dispar/ din cameră. Strîngînd la piept un teanc// de pături, se pregăteşte să continue, dar eu îndrept/ căruţul spre locul de joacă pentru copii,// Fiindcă nu vreau să-mi schimb părerea despre/ doamna Dalloway, dar mai ales// pentru că de cînd sînt măritată/ cu Stavroghin, mi-e frică de confesiuni“ (Ne zîmbim ca peştii în cîrlig).
Dar noi sîntem nişte oameni obişnuiţi se dovedeşte în felul acesta o mică „anatomie a banalităţii“, realizată cu mînă sigură de o poetă din familia de spirite a lui Andrei Bodiu, care ştie să vorbească convingător despre oboseala existenţială, despre uzurile vieţii de zi cu zi şi mai ales despre neputinţă. Prin recentul ei volum, Diana Geacăr dovedeşte încă o dată că se numără printre fruntaşii promoţiei sale.

Diana GEACĂR
Dar noi sîntem oameni obişnuiţi
Editura Cartea Românească, 2017, 68 p.


(Cronica a apărut în „Observator cultural”, nr. 886.)

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre