Skip to main content

Luminiş

Am ţinut neapărat să scriu aici mai mult despre ziua de duminică, pentru că a fost una foarte bună.
Am fost la Sinaia, unde am vizitat expoziția de machete cu trenulețe din gară.
Fiul meu a fost foarte impresionat de trenulețele în mișcare, iar noi, de scenele din viață realizate în cel mai mic detaliu.
Am văzut un omuleț bătând covorul (chiar i se mișca brațul), o fântână arteziană din care părea că țâșnește apă, o femeie sprijinindu-se într-o mătură, în ușa unui bloc, un schior cu capul în zăpadă, o lopată și o găleată lângă o casă - mici, mici de tot, că ți se strângea inima de uimire -, o înmormântare lângă o nuntă, așa cum se întâmplă, și multe, multe altele.
Mi-am adus aminte de Wayward Pines (mai ales de intro), un serial care mi-a plăcut foarte mult până când a ajuns la povestea cu clonele.






Și există și un spațiu de joacă pentru copii.
Și cărți de cumpărat, și cafea de băut. Foarte mult m-am bucurat.


Apoi am vizitat Vila Luminiş, Casa Memorială George Enescu, unde eu am primit câteva minute de calm şi uimire. 




M-a încântat dormitorul Marucăi, cu draperii de un galben-închis, prin care se strecura o lumină groasă, zaharisită, pe care mi-o închipuiam lipindu-mă de patul cel mare, acoperit cu o cuvertură de aceeaşi nuanţă.
Din clipa în care am ajuns în faţa uşii dormitorului lui George Enescu, am simţit că ceva nu este în regulă. O uşă îngustă şi înaltă, ca o tăietură făcută într-o cutie, de milă.
După ce am intrat, mi-am pus la ureche ghidul audio, care, în clipa în care am apăsat pe buton, mi-a spus: "Probabil că prima dumneavoastră impresie este că aţi intrat în chilia unui călugăr."
Nu ajunsesem cu gândul până acolo, fiind încă stăpânită de uimire, dar eram destul de aproape.
"Simplitatea înseamnă libertate", scria pe o hârtie protejată de o bucată de sticlă, aşezată pe o măsuţă. Cuvintele lui Enescu.

Sunt de acord. Am foarte puţine lucruri de care mă agăţ, pentru că ştiu că totul e în mişcare în jurul meu, şi dacă încerc să mă ţin de ceva, îmi pierd stabilitatea, Dar asta nu mi se pare simplitate.

Patul, spre deosebire de cel al Marucăi, era mic şi îngust. Lângă el se afla un cufăr foarte vechi şi frumos, cu capacul ridicat. Mi-a trecut prin cap să sar înăuntru. Poate era Luggage al lui Twoflower.
Pe peretele opus patului, la doi paşi distanţă - nu exagerez -, era un şifonier. Iar în faţa uşii de intrare, la cinci paşi distanţă - poate patru -, o uşă şi mai îngustă şi lungă, ca un deget pus ca semn de carte.
Dădea spre cel mai mic şi mai îngust balcon pe care l-am văzut vreodată.
Asta nu e simplitate, îmi spun iar. Asta e o cutie în care cineva a făcut două tăieturi ca să-ţi intre aer.
Sau, mai bine zis, parcă cineva încearcă să mă înghesuie într-o căsuţă din machetele cu trenuleţe.
Aşa că m-am îndreptat degrabă spre ieşire, spre munţi, străduindu-mă să nu pierd din picioare papucii prea mari.


Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că