Skip to main content

Luminiş

Am ţinut neapărat să scriu aici mai mult despre ziua de duminică, pentru că a fost una foarte bună.
Am fost la Sinaia, unde am vizitat expoziția de machete cu trenulețe din gară.
Fiul meu a fost foarte impresionat de trenulețele în mișcare, iar noi, de scenele din viață realizate în cel mai mic detaliu.
Am văzut un omuleț bătând covorul (chiar i se mișca brațul), o fântână arteziană din care părea că țâșnește apă, o femeie sprijinindu-se într-o mătură, în ușa unui bloc, un schior cu capul în zăpadă, o lopată și o găleată lângă o casă - mici, mici de tot, că ți se strângea inima de uimire -, o înmormântare lângă o nuntă, așa cum se întâmplă, și multe, multe altele.
Mi-am adus aminte de Wayward Pines (mai ales de intro), un serial care mi-a plăcut foarte mult până când a ajuns la povestea cu clonele.






Și există și un spațiu de joacă pentru copii.
Și cărți de cumpărat, și cafea de băut. Foarte mult m-am bucurat.


Apoi am vizitat Vila Luminiş, Casa Memorială George Enescu, unde eu am primit câteva minute de calm şi uimire. 




M-a încântat dormitorul Marucăi, cu draperii de un galben-închis, prin care se strecura o lumină groasă, zaharisită, pe care mi-o închipuiam lipindu-mă de patul cel mare, acoperit cu o cuvertură de aceeaşi nuanţă.
Din clipa în care am ajuns în faţa uşii dormitorului lui George Enescu, am simţit că ceva nu este în regulă. O uşă îngustă şi înaltă, ca o tăietură făcută într-o cutie, de milă.
După ce am intrat, mi-am pus la ureche ghidul audio, care, în clipa în care am apăsat pe buton, mi-a spus: "Probabil că prima dumneavoastră impresie este că aţi intrat în chilia unui călugăr."
Nu ajunsesem cu gândul până acolo, fiind încă stăpânită de uimire, dar eram destul de aproape.
"Simplitatea înseamnă libertate", scria pe o hârtie protejată de o bucată de sticlă, aşezată pe o măsuţă. Cuvintele lui Enescu.

Sunt de acord. Am foarte puţine lucruri de care mă agăţ, pentru că ştiu că totul e în mişcare în jurul meu, şi dacă încerc să mă ţin de ceva, îmi pierd stabilitatea, Dar asta nu mi se pare simplitate.

Patul, spre deosebire de cel al Marucăi, era mic şi îngust. Lângă el se afla un cufăr foarte vechi şi frumos, cu capacul ridicat. Mi-a trecut prin cap să sar înăuntru. Poate era Luggage al lui Twoflower.
Pe peretele opus patului, la doi paşi distanţă - nu exagerez -, era un şifonier. Iar în faţa uşii de intrare, la cinci paşi distanţă - poate patru -, o uşă şi mai îngustă şi lungă, ca un deget pus ca semn de carte.
Dădea spre cel mai mic şi mai îngust balcon pe care l-am văzut vreodată.
Asta nu e simplitate, îmi spun iar. Asta e o cutie în care cineva a făcut două tăieturi ca să-ţi intre aer.
Sau, mai bine zis, parcă cineva încearcă să mă înghesuie într-o căsuţă din machetele cu trenuleţe.
Aşa că m-am îndreptat degrabă spre ieşire, spre munţi, străduindu-mă să nu pierd din picioare papucii prea mari.


Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre