Skip to main content

omenesc, prea omenesc

de Teodora Coman
                                         
E atât de frumoasă şi unitară cartea Dianei Geacăr, că alegerea oricărui text te pune în dificultate. Tema familiei propune existenţa ca normalitate într-un discurs al discreţiei, al surdinizării experienţelor cotidiene, dar şi/mai ales al celor inevitabile precum boala şi moartea tatălui. Nu atât vorbele, cât tăcerea definitivă a celor dragi ne (dez)afectează pe viaţă. Din cauza asta, poemele se aproprie de limbajul interiorizat al celei care se teme de falsificarea adevăratelor trăiri prin simpla verbalizare. Limbajul nu e decât vârful de iceberg al umanităţii noastre ireductibile: tac mâlc ca universul, îmi retrag cuvintele/ pe rând, până nu mai rămâne decât teama.

Întoarcerea la firesc, anunţată explicit din titlu, poate că face trimitere la câteva texte impuse deja pe această temă – Francis Duggan cu poemul Ordinary people, sau poemele tranzitive ale lui Raymond Carver, aşa cum Frumuseţea bărbatului căsătorit rescrie, în variantă proprie, The beauty of the husband a Annei Carson. Oricare ar fi adevărul, tranzitiv nu înseamnă în nici un caz facil, Diana Geacăr este un excelent operator de limbaj, cu tăierea perfectă a versurilor și alternarea registrului scris cu cel vorbit, conversațional, fără cea mai mică urmă de disonanță. Mono-tonia obținută este efectul unui dozaj lingvistic, a unei inteligențe poematice care preferă surdinizarea afectelor. Așa procedase și Cristina Ispas în Rezervația prin tehnica cinematografică a observației, întreruptă, când şi când, de nevoia unei comunicări minimale sau, la limită, simulate (un tip și o tipă par să lărgească în jurul lor o conversație, lipim o conversație etc) tocmai pentru a preveni alunecarea discursului în traumă. Ambele poete reuşesc să anuleze revendicările emfatice ale instanţei care se dezice de rutină din voinţa căutării obstinate a spectaculosului, a sensului ultim.
Nimic nu contravine mai mult înţelegerii omenescului din noi şi din jurul nostru decât aroganţa egocentrică. Chiar şi atunci când foloseşte persoana I, Diana Geacăr se plasează pe sine lateral (self-concealing sau individualism regresiv) pentru a surprinde, aproape cinematic, momente şi situaţii cu ea însăși, dar mai ales de interacţiune cu cei dragi, din nevoia de recuperare a umanului în formele lui familiare/familiale. Prin eul relațional, conștiința devine mai altruistă, câmpul de observație, mai generos, privirea, mai acută, iar eul, mai solidar cu ceilalţi, integrat în noi, pluralul, celula multiplicată ce stă la baza oricărei familii. Noua identitate poetică (fiică, soţie şi mamă, în același timp) se construiește prin convergența unor acte, efecte, relații și (non)intenții, așa cum procedează orice poet matur. Viaţa nu e în altă parte, ci aici şi acum, în prezent şi în prezenţele concrete din jurul nostru, oameni şi obiecte, în acuitatea detaliilor, în alternanța momentelor de teamă și bucurie. Fiecare încercare banală alături de copilul pe care îl crești devine o experiență în sine, fără a fi scutită de anumite riscuri sau neplăceri, ca în poemul Pacea. De fapt, prozaizarea şi înregistrarea lucidă, fără lamento, a imanenţei cotidiene are loc într-o permanentă stare de veghe, din ipostaza de salvgardare a femeii nedormite, pentru a se evita potenţialele catastrofe: față de tatăl bolnav și descurajat, fiica adoptă o voce de terapeut; în prezența copilului, părinții își controlează atent vorbele; pata întunecată de pe pieptul bărbatului căzut de pe bicicletă se lărgeşte cât gura unui tunel (dar la sfârşit se alege doar cu un şchiopătat şi momentul de criză a trecut), sau: Am stat toată noaptea la pândă./ Poate că nu s-au trezit pentru că încă // nu mi-era dor de nimeni. Limbajul însuși este calibrat pentru a se adecva situației (mulțumire în loc de fericire), tăcerea este preferată confesiunii brute iar daunele inevitabile din timpul hrănirii copilului se topesc în fascinul vizual: Bucăţile alunecă pe faianţă ca nişte melci/ odihniți. Se uită la ele zâmbind. Apoi îmi vede faţa. În locul verbalizării liniare, apare un nou tip de comunicare, subliminală, impus de apariţia copilului şi suferinţa tatălui: empatia, adaptarea la interlocutor şi traducerea experienţei în termenii şi la nivelul fiecăruia de înţelegere (Stai să vezi, sunt carne vie, sunt/ sută la sută empatie, am creierul modificat//pentru nevoile copilului şi vorbesc o altă limbă; De fapt, sunt însărcinată şi nu ştiu/ cum să-i spun. Încurajările îl enervează.) Eul poetic se descoperă ca rol, ca funcţie de a înţelege şi abia apoi de a vorbi: Eşti obosit, îi spun cu blîndeţe, cum recomandă/ specialiştii, în timp ce el urlă şi aruncă jucăriile.// Apoi îl iau în brațe, să simtă că îl înțeleg,/ dar el mă trage de păr. Rolul meusă-l ajut// să/și înțeleagă sentimentele și să le recunoască în alții./ Să fie conectat emoţional. Mă doare, îi spun, dar el// râde şi-mi smulge ochelarii. Rolul meu este/ să-i anticipez dorinţele, să-i identific corect stările şi// să i le traduc, până o să ajung la nivelul la care și eu/ mă încurc.
Micile inadvertenţe dintre intenţie şi rezultat, dintre spus şi nespus, dintre siguranţă şi ezitare/evitare, dintre noutate și obicei, dintre continuitate şi scurtcircuitarea unui gest menţin tensiunea care măsoară, valoric, poemele: Gura peştelui e deschisă larg, ca şi cum şi-ar măsura cuvintele; nu i-am spus soţului meu ce n-a făcut (copilul). Titlurile poemelor includ asemenea contradicții care deconstruiesc imaginea fals romanţată a maternităţii şi a familiei: Spune-mi ceva să nu cred; Cheamă-mă, că nu mai vin; Pot să fiu oricine, dar nu toate deodată; Ce spunem când nu ne mai vorbim; Ne zâmbim ca peştii în cârlig; Lasă-l pe cel mai puternic la urmă; Acum, că ai murit, să spunem lucrurilor pe nume. De altfel, membrii familiei sunt entităţi generice, fără nume (tatăl, soţul, fiul) tocmai pentru a se anula clişeul autobiograficului.

Departe de a fi o simplă transcriere a universului domestic, volumul impresionează prin micile revelaţii care au loc prin contemplarea pătrunzătoare a aproapelui şi a apropierii. Poezia devine o formă de generozitate tocmai prin plasarea sinelui în zona de discreţie receptivă, atât de eficientă la nivel textual.

În ansamblu, imaginile reprezintă un spațiu domestic obişnuit, însă, exact ca în poemele Dianei, detaliile sunt cele care induc tensiunea, neliniştea, presimțirea unui pericol.

(Recenzia continuă pe blogul Teodorei cu niște fotografii care surprind atmosfera volumului.)

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre